Steaguri NATO noi
Intotdeauna am avut o aversiunea aproape inexplicabila fata de organizatia NATO. Sunt zeci, poate sute de organizatii internationale pe Glob, insa doar aceasta imi provoaca o adevarata repulsie.
Intotdeauna mi s-a parut a fi ceva fara scop util, evident in afara de cel a razboiului, care nu mi se pare foarte interesant. Ok, sunt de acord cu oferirea protectiei in caz de pericol si restul aburerilor relativ utile, insa nu cred ca sunt singura persoana romana care considera ca este inutila. Sunt zeci, poate sute de oameni romani care au murit in misiunile NATO, pe care familiile ii plang… si cu ce scop?! Ca doar nu castigam noi ceva din reconstructia Irak.
In fine, principalul meu argument este ca nu are niciun scop economic, de crestere si dezvoltare economica (eu fiind economista). Pe langa NATO, UE mi se pare extrem de interesanta, cu toate fondurile ei structurale si nerambursabile.
Ma rog, argumente ar fi mai multe, dar astept de la voi sa dati si altele…
Pe de alta parte, am impresia ca Romania, de-a lungul istoriei, mereu s-a dat pe langa statul mai puternica, fie ca s-a numit Rusia sau SUA… Acest lucru mi se pare absolut jalnic. Da, suntem o tara mica, fara putere politica si militara (care mai nou este praf), insa ar trebui sa avem macar coloana vertebrala.
Zilele astea incepe sa mi se faca greata de la toate chestiile legate de vestitul Summit NATO. As prefera sa ma incui in casa, sa nu ma uit la TV, sa nu citesc decat o carte buna sau sa invat pt facultate. Si cu toate astea, trebuie sa ies pe strada, sa vad pregatirile care se fac, cum lumea este data complet peste cap, cum iti vine sa mergi pe jos.
Este incredibil cati polististi sunt pe strazi, mare parte din ei poate nici nu stiu scopul lor, in afara de acela de a sufla in fluier si a da din maini, cati oameni curata strazile, aranjeaza copacii, vopsesc, pun garduri noi, etc… inclusiv schela de la Arcul de Triumf a fost data jos. Si asta pentru ce?! Pentru ca niste oameni sa vina sa discuta cum si pe cine sa mai atace… in viitorul apropiat.
Ieri am vazut un mesaj: “Anti NATO” pe Casino Victoria, pe Calea Victoriei. Chiar ma gandeam cand vor fi curatate mesajele care sunt cu siguranta de-a lungul intregului traseu vestit. Well, am vazut azi in ziarul Compact exact poza cu mesajul respectiv si un articol in care se spunea ca se vor curata toate mesajele anti-NATO. Ma rog, as avea eu mai multe de spus in aceasta privinta, dar ma abtin.
Steaguri noi ale Romaniei si NATO puse pe fiecare stalp, kilometri intregi de obstacole pentru directionarea traficului, sute de politisti mobilizati, sute de oameni care se ocupa cu intretinerea traseului vestit, sume enorme mobilizate pentru eveniment… si toate astea pentru ce?!!!
Si stiti ce este chiar aberant? Ca pe 9 Mai este ziua Europei…se vor schimba steagurile NATO cu cele UE… Concluzia? Va las pe voi sa o trageti!
LATER EDIT: Am gasit un articol din Romania Libera… Pe mine chiar m-a calcat pe nervi, mai ales Dl Bush, dar va las pe voi sa comentati:
Schimbari
Astazi am fost la anterioara, chiar prima firma la care am lucrat, nu dau numele acesteia 
Ei bine, era totul atat de schimbat, sediul, sentimentul (a fost prima oara cand m-am dus acolo dupa ce m-am mutat), oamenii… si cu toate acestea era totul la fel, in principiu sentimentele mele.
Am simtit niste chestii ciudate, parca ma intorsesem in timp si totusi nu era la fel, un fel de nostalgie dulce. Mi-am dat seama de mult timp cat de mult m-au ajutat cei de acolo, fostii mei colegi, fostul meu sef, toti cei care m-au indrumat si invatat inca din momentul in care nu stiam nimic despre ce aveam de facut sau despre ceea ce vreau sa fac in viata. Fostul meu sef a fost printre primii care m-a asigurat ca ma voi descurca la KPMG atunci cand a auzit ca voi pleca, stia ca asa este mai bine pentru mine. Il apreciez foarte mult pentru asta, pentru ca este un om cu caracter si cu suflet bun. De aceea probabil, este si atata armonie in biroul respectiv.
Imi este dor de ei, de ce faceam acolo, de un birou micut, in care fiecare stia despre celalalt. Imi este dor, dar stiu ca asa este mult mai bine pentru mine, pentru dezvoltarea mea.
Mi-a aratat un coleg filmulete cu fetita lui abia nascuta, care este adorabila, apoi poze cu ei de la teambuilding, poze cu fetita sefului meu care deja este mare domnisoara, am aflat ca o colega de la un alt birou este insarcinata… lucrurile se schimba, lumea este in permanenta miscare, evolutie, dezvoltare, crestere.
Este ciudat sa te reintorci intr-un loc din care ai plecat de mult timp si totul a mers inainte fara tine. Cam asa este si cu relatiile intre oameni, am constatat de curand.
Am incercat acum cateva luni sa reiau legatura rupta cu o colega din liceu, prietena mea cea mai buna de atunci, cea care mi-a fost ca o sora timp de 4 ani… si relatia s-a rupt din motive necunoscute mie chiar in preajma BAC-ului. Ei bine, nu se poate oameni buni, totul este mult prea greu, mult prea ciudat, nu se poate sa fie nimic la fel, te simti ca si cu un strain, desi cunosteai atat de bine omul ala… si te frapeaza/socheaza cand simti cum este alt om, cum parca vorbesti cu o persoana necunoscuta. Am renuntat sa ma incerc, chiar vroiam, dar nu are rost…
Asa este cu orice tip de relatie, amicitie, prietenie sau chiar iubire… Daca ai iubit pe cineva, te reintalnesti cu el/ea peste ceva vreme, vei observa ca nu mai este acelasi om, nu il mai recunosti, te simti rau. Chestia asta este maladiva pt sufletul tau, eu una incerc sa o evit cat pot, nu vreau sa ma mai intalnesc cu nimeni din trecut. Oamenii nu intelegeau de ce refuz eu orice intalnire… tocmai de aceea, pt ca doare, pentru ca nu are rost, pentru ca imi este bine acum. Spuneti-mi ingrata sau cum vreti voi, dar asa este…
Peste toate aberatiile mele, o singura idee vreau sa va ramana in minte, totul este in schimbare, mai ales oamenii, dar intotdeauna trebuie sa stim de unde am plecat, cine ne-a ajutat, cine ne-a format, cine ne-a dat putere sa mergem mai departe cand am simtit ca suntem mici si neputinciosi, ca nu ne mai putem ridica.
Pasiune vs. Obsesie
Vorbeam ieri cu Tiberiu despre pasiuni, in sensul de hobby-uri, si cat de departe pot merge ele… Da, recunosc ca si eu am pasiuni, imi plac povestile de dragoste, ma fascineaza vampirii si eternitatea, dar de aici si pana la a fi obsedata de un lucru este cale mai lunga. Ca de obicei, in alte posturi ale mele din categoria VERSUS, incerc sa identific limita fina dintre doua concepte, sa delimitez ceea ce este bine de ceea ce este rau, sa lamuresc chestiuni care sunt atat de evidente si totusi atat de complicate.
Vedem in jurul nostr oameni obsedati de hobby-urile lor, oameni care dorm cu zeci de animale in casa doar din dragoste de animale, oameni care isi umplu casa de obiecte semnificand o idee, un simbol, mereu acelasi, in fiecare colt al casei. Nu puteti nega ca sunt si oameni care uita pur si simplu de ei, fiind absorbiti complet de acea pasiune pe care o simt. In viziunea mea, aceasta pasiune/hobby se transforma incet, incet intr-o obsesie, daca nu este oprita sau stapanita la timp, lucru negativ din punctul meu de vedere. Nicio obsesie pentru nimeni si nimic nu poate fi benefica, in orice conditii s-ar naste ea.
Oamenii ajung sa fie “devorati” de cate o obsesie si astfel se pierde o parte din spiritul lor, se schimba intr-un mod radical si iremediabil. Se spune ca dragostea este oarba. Eu sunt de parere ca obsesia este oarba. Recunosc, mi s-a intamplat si mie, stiu despre ce vorbesc… din pacate. Se intampla sa se creeze o confuzie intre dragoste si ceea ce este de fapt doar o obsesie uneori bolnavicioasa. Simti ca iubesti, ca nu poti trai fara ea/el, ca ai fi in stare sa mori daca te paraseste… pe naiba, se cheama doar obsesie, parerea mea. Diferenta dintre aceasta obsesie si dragoste o voi detalia intr-un post viitor… poate.
Revenind, vorbeam cu Tiberiu despre o persoana care si-a umplut casa de obiecte si alte chestii legate de Star Wars, o persoana undeva trecuta de tinerete, singura, care nu face decat sa traiasca pe internet si mai mult doar prin pasiunea sa. Dupa parerea mea, este de fapt o obsesie. Ceva ce te face sa uiti de tine, sa nu mai vezi nimic altceva, de fapt te obsedeaza, nu te pasioneaza. De asemenea, un alt instinct al acestor oameni “obsedati” este caracterul puternic defensiv, isi apara cu putere convingerea, vor sa fie rugati pentru a dezvalui cat de putin din ceea ce ei considera “averea” lor.
Oricum, sentimentul este destul de puternic, acaparant, devorator… aproape ucigator.
Si deseori, chiar se concluzioneaza efectul ucigator al obsesiilor, acest lucru fiind cauza multora dintre sinucideri, parerea mea…
Aveti grija ce va pasioneaza si cand incepe sa va obsedeze…
Missing…
Yeap, it`s so fucking late, iar eu astept la servici sa termine managerul un raport de revizuit, dar nu este vina lui… doar diverse chestii incontrolabile…
Am o stare ciudata de oboseala combinata cu dor, combinata cu dragoste si cu energie… ciudat…
Mi-e dor de el…. de tine… TE IUBESC!
PS: de doua zile incoace cuvantul love bate in statistici “lacrimi” 
Smile!
Vorbeam ceva mai demult despre ideea ca blogul meu ar fi unul deprimat… poate ca este deprimant, deprimat sau doar “ganditor”, nu stiu… Ideea este ca cel mai cautat cuvant in statisticile mele este “lacrimi”, ceea ce m-a facut sa nasc o provocare, pentru mine, pentru site-ul asta amarat, blog sau ce o fi!
Nu mai vreau sa existe acest cuvant in statistici sau sa fie mai jos. Vreau sa vad acolo zambet, fericire, dragoste, orice pozitiv… De cateva zile incoace vad cum cuvantul “love” se lupta cu el, dar mai are pana sa il intreaca in numarul aparitiilor.
Este foarte ciudat cum mi-am propus sa zambesc, mi-am promis mai demult ca nu voi mai plange pentru nimeni… pana acum s-a indeplinit, dar nu este de ajuns. Vreau sa fiu mereu asa, zambitoare, fericita, copil.
Da, cand sunt asa happy nu prea mai pot scrie, imi zburda mintea aiurea, dar ce conteaza daca eu sunt fericita?!
Zambiti, va rog!
Mai demult, acum un an, am primit o pietricica albastra, din aceea care se vinde de 1 Martie. Aseara am primit tot o pietricica dar in forma de inimioara, de la EL, adusa de la Timisoara impreuna cu Meatball (pe care vi-l voi prezenta altadata ). Da, este altceva, poate ideea aceeasi, dar totul mult mai frumos.
Nu, nu trebuie sa fim nesiguri pe noi, trebuie sa zambim… asa cum am zambit eu cand l-am vazut aseara, asa cum am zambit cand am vazut ca livada din spatele firmei unde lucrez a inceput sa infloreasca, asa cum zambesc gandindu-ma ca, destul de curand, voi pleca cu unul dintre sutele de avioane pe care le-am vazut in ultimele luni pe Baneasa.
Da, sunt momente in care ne amintim de trecut, in care, din pacate, ne intristam…. ma intristez, dar ma gandesc la el, la ochii lui verzi si totul trece…
Deci, zambiti va rog, fiti fericiti!!!
Modele vs. Antimodele
Ma gandeam astazi pe drumul de intoarcere de la Giurgiu ca in viata exista la fel de multe modele, precum si antimodele. Evident, nu vorbesc despre cele care apar pe pasarelele de moda de la Milano, ci de acele modele dupa care ne ghidam mai mult sau mai putin in viata, mai mult sau mai putin constient. Insa aceste modele exista!
Se spune ca exista un complex Oedipian al omului, ca fiecare om isi cauta perechea dupa modelul mamei, daca este baiat si al tatalui in cazul fetelor. Dar ce se intampla cand sunt antimodele, ce se intampla cand trebuie sa te feresti de ceva ce cunosti foarte bine.
Oare este mai bine si mai usor sa gasesti ceea ce cunosti foarte bine sau ceva ce nu cunosti dar al carui antiteza o stii mult prea bine? Ma intreb daca este mai bine sa ai modele sau anti-modele?
Recunosc, am poate la fel de multe modele pe cat anti-modele. Ma gandeam zilele trecute la cum visez viitoarea mea familie, oricand s-ar implini ea… Nu, nu visez la casuta alba cu gard si tigla pe acoperis, visez la sentimente, la armonie. Visez la armonia care s-ar simti in familia mea, visez la parfumul casei mele care este specific fiecarei familii… visez la copiii mei care sa vina sa ma intampine cu caldura dupa o zi lunga in care nu i-am vazut.
Visez la un partener de viata care sa fie langa mine, sa fiu langa el, care sa “traga” la acelasi car cu mine, in aceeasi directie, stiti voi expresia asta…
Am niste prieteni de familie, care in ciuda dificultatilor au ramas impreuna aproape 20 de ani, care acum au o afacere destul de mare si foarte prospera, care au trecut peste greutatile mari pe care le-au intalnit impreuna.
Ea este poate cea mai puternica femeie pe care o cunosc, cea care este cu picioarele pe pamant si capul pe umeri. A stiut cum sa isi creasca baiatul pentru a fi independent, silitor, desi are tot ceea ce isi doreste, a stiut cum sa isi impulsioneze barbatul si cum sa lucreze pentru binele comun al familiei.
El este ca orice barbat, putin aerian, dar cu putin ajutor din partea ei, totul a fost bine si au iesit la liman impreuna.
Imi place sa ma gandesc la ei, imi place sa cred ca si casa mea va fi la fel de plina ca a lor in weekenduri, ca voi trai si eu viata din plin si ca ma voi bucura de realizarile mele precum ei o fac.
Ei sunt un model… Despre anti-modele nu mai vorbesc iarasi pentru ca treaba a mai fost repetata de mine in diverse posturi, cu privire la tata…
Ne raportam la ceilalti chiar si inconstient, avem modele sau anti-modele, ne intrecem unii pe altii intr-un mod inconstient, intreaga lume fiind un traseu de curse in care unii au Ferrari sau altii Logan… Problema este cum reusim sa transformam un Logan intr-un Ferrari? Se poate clar acest lucru… mai greu, dar se poate cu siguranta. Sunt sute/mii de exemple de oameni care au reusit multe in viata pornind de la zero, de la nimic…
Mi-am propus sa fac si eu acelasi lucru ghidandu-ma dupa putinele modele pe care le am in minte si in sistemul meu de valori si principii si ferindu-ma de ceea ce consider a fi anti-modele… lucruri negative pentru mine.
Voi ce modele/anti-modele aveti in viata?
Perfection
M-am apropiat de el sa ii soptesc ceva la ureche… M-am intalnit cu gatul lui… puternic, ispititor, dulce… am gustat din el, i-am simtit pulsul sub ureche… il sarut, il savurez, simt dragoste…
Si cum ar fi daca am fi doua piese de puzzle? Sa ne potrivim fizic, sa ne completam… Da, buzele mele se potrivesc perfect cu gatul lui… Perfection…
Recunostinta vs. Ingratitudine
Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il “laudam” in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste… cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori…
Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa… ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are… si cat de mult l-a ajutat.
Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.
Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!
Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: “Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?”. Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea… Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp…
Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar… tatalui meu… nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.
Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei… Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat…
Si asa ma “zbat” eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede… Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.
Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel… Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi… Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea… Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea…
Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!
Sinucidere la 14 ani
Ce poate determina un copil de 14-15 ani sa isi ia viata?! Intotdeauna m-au socat astfel de chestii , dar parca ultima auzita a intrecut orice masura in mintea, sufletul si principiile mele… Poate pentru ca este din Giurgiu, acelasi oras ca si mine, poate pentru ca acea cladire de pe care s-a aruncat o stiu de cand stiam sa merg, intotdeauna mi s-a parut frumoasa, vroiam sa fie finalizata de cand eram copil… Trebuia sa fie o casa a tineretului… acum se pare ca a ajuns loc de sinucidere…
In primul rand, cateva detalii gasiti aici. Nu stau sa povestesc exact cine este, de ce, cand, etc… ci pur si simplu sa imi pun intrebarea ca si toti cei din jurul ei… DE CE!?
De ce un copil sa se sinucida, de unde sa aiba atat curaj sau atata lasitate pentru a renunta la viata asta, oricat de buna sau rea ar fi ea?! Sinuciderea in conceptia mea este cea mai mare lasitate de pe lumea asta… Daca ni se pare viata grea, sa renuntam inseamna lasitate, nu? Nu concep starea in care un om ar putea fi in stare de asa ceva, mai ales la varsta asta.
Ei spun ca din cauza lipsei de iubire, din cauza unui dezechilibru psihic… totusi, cred ca sunt chestii pe care nimeni nu le stie cu privire la sinucigasi… adevaratele motive care poate nu apar nici in acele scrisori de ramas bun. Oare de ce oameni de o calitate superioara ajung sa se sinucida, oare de ce oamenii care sunt genii innebunesc?! Este ceva criminal in a cunoaste adevaruri? Daca este asa, as vrea sa fiu ignoranta… desi este putin cam tarziu. De ce mare parte din geniile din literatura, muzica, film, stiinte, etc ajung sa se drogheze, sinucida, moara prin vreo crasma?
Sunt chestii care depasesc puterea noastra de intelegere… din pacate. Toate aceste morti sunt triste… nu ma consider a fi foarte religioasa, insa… sinucigasii nu au parte de o ultima slujba crestineasca in Biserica, conform canoanelor bisericesti… si este oarecum normal, au renuntat/refuzat/ucis darul lui Dumnezeu… viata… cel mai de pret dar dintre toate.
Pe de alta parte, cea mai mare durere pe care mi-o pot imagina este aceea a mortii unui copil… Legea firii este ca parintii sa moara inaintea copiilor, dupa ce si-au trait viata, si nu invers… Dumnezeu sau ce divinitate ar controla chestiile astea, sa ma fereasca de asa ceva…
Revenind la sinucigasi… nu credeti ca este o dovada de lasitate?! Nu mi se pare ca ar fi vreun curaj sa te omori…
Stiu, am fost total incoerenta, ca de obicei, insa cred ca macar unii dintre voi ati inteles ceva din ceea ce vroiam sa zic.
In incheiere nu pot spune decat Dumnezeu s-o ierte si fie ca apropiatii sai sa sufere cat mai putin…
My peace…
Stiti voi acea relatie pentru care mai mult de jumatate m-ati criticat ca mi-o doresc, iar restul mi-ati spus sa astept cuminte ca va veni?! Ei bine… a venit…
Stiti voi acea persoana despre care majoritatea dintre voi ati incercat sa ma faceti sa cred ca nu exista? Ei bine… EXISTA!
Iubesc, iubesc dupa mult timp… Primavara a venit afara si mi-a atins si mie sufletul, iar LUI trebuie sa ii multumesc, cel care imi aduce flori sa imi incante simturile si sufletul…
Am disparut putin din peisajul “blogosferei”….tocmai datorita lui care m-a rapit, m-a facut sa imi odihnesc sufletul si mintea, cel care mi-a mangaiat fruntea descretind-o si sufletul vindecandu-l… Inca o data spun ca nu imi pasa ce spuneti, voi aceia care incercati sa ma convingeti ca nu exista.. eu stiu ca exista…
Ma simt ca in liceu, ma simt ca la prima iubire, iar asta ma face sa uit toate cele intamplate in ultimii doi ani, imi face atat de mult bine… Nu trebuie decat sa ma uit in ochii lui verzi de copil si totul dispare… ma inec in acei ochi si nimeni nu mai conteaza… El imi da putere, el ma sustine acum cand trec prin (poate) cea mai grea perioada din ultimii cativa ani… cand imi incep viata… Nu imi doresc decat sa stam impreuna ascultand Coldplay si o lumanare cum sfaraie stingandu-se incet, nu vreau decat sa adorm mereu in bratele lui cu o lumanare care palpaie usor langa noi, ne vegheaza somnul linistit… Vreau sa ma intorc noaptea si sa il pot lua mereu in brate…sa respir incet pe gatul lui, sa ma stranga in brate cand ne trezim si sa imi spuna ca ii este dor de mine… totul este atat de frumos…
Si mi-am jurat sa nu mai fac aceleasi greseli pe care stiu ca le-am facut mai demult, mi-am promis sa il sustin si eu cum pot, mi-am promis sa fie Universul meu… Mi-am promis sa visez mereu in bratele lui….
Am vrut sa iubesc….acum iubesc… incepusem sa cred ca nu se mai poate, insa… iata, s-a demonstrat contrariul…
Am fost la munte weekendul asta, a fost atat de relaxant si de prelung, desi a fost o zi jumatate practic… Cred ca acele clipe in parcul din Sinaia, stand la soare, sa ne incalzim, au fost cele mai frumoase dupa mult timp… Abia astept sa il fur intr-un weekend, fara sa aiba nicio idee ca plecam din oras… sa il fur, sa coboram din tren la Gara de Nord si sa luam trenul catre Siania, doar cu hainele de pe noi…sa nu stie decat parintii de noi, sa fim doar noi… sa il simt langa mine…
Stiu, nu sunt coerenta, dar este greu cand simt ceea ce simt… de ceva timp am cuvintele astea in cap si nu am gasit momentul potrivit sa le scriu… nici acum nu cred ca este momentul potrivit, insa… deja nu le mai puteam tine in suflet, imi vine sa tip…. sa rad mereu in hohote, sa zambesc ca proasta pe strada…sa fug mereu la el…
Abia astept seara de maine….
