A piece of puzzle…happiness
Si daca ceea ce cautam, fiecare in felul sau, nu exista nicaieri sau este mult prea departe pentru a putea fi atins…?!
Nu, nu suntem perfecti, nu cautam perfectiunea. Consider ca fiecare om ar trebui sa fie constient ca nu exista perfectiune nicaieri. Cu toate acestea, cautam ceea ce este perfect pentru noi. Sa ne imaginam ca viata este un fel de puzzle imens, cu zeci, sute de mii de piese. Omul este cel care incearca sa il rezolve, care isi ia, la un moment dat, destinul in maini si vrea sa isi construiasca viata, vrea sa puna piesele la locul lor pentru a putea termina viata impacat cu sine. Este incantat de faptul ca se afla la inceput, are mult de lucru, multa energie, multe piese de pus la locul lor. Dupa cum stim prea bine, un puzzle se incepe de la cel putin o margine, se face conturul, pentru ca este cel mai simplu. Asa si cu omul nostru, isi stabileste intai limitele, locul pe care ar trebui sa il obtina in societate, ceea ce este si personalitatea lui se aseaza o data cu marginile jocului.
Pe de alta parte, stim ca inceputul si sfarsitul sunt partile mai usoare, inceputul pentru ceea ce am argumentat mai sus, iar sfarsitul pentru ca au mai ramas doar putine piese si sunt usor de aranjat. Partea cea mai dificila este cea din mijloc, “umplutura” spatiului gol dintre margini, “implinirea” vietii…
Inevitabil, fiind foarte multe piese, sunt unele dintre ele pe care omul nostru le cauta “intensiv” pana la descoperirea lor. Isi pierde o buna bucata de vreme in cautarea unei piese pentru ca dupa ceva vreme sa se plictiseasca si sa treaca la urmatoarea fara a o gasi la inceput pe cea care ii trebuie. Ati jucat puzzle, stiti cum este prea bine…
Din cand in cand, omul nostru se mai plictiseste, lasa “jocul” in seama nimanui si a tuturor, pierde controlul jocului, implicit a vietii lui… bate vantul intre timp si jocul sau se mai strica din cand in cand, pentru ca apoi sa o ia de la capat… cumva trebuie terminat, mai bine sau mai rau, mai devreme sau mai tarziu. Dar intotdeauna se intoarce la joc, trebuie sa o faca, este viata lui totusi.
Ei bine, intrebarea mea estecu privire la acea piesa pe care o cautam cu totii… daca nu o gasim niciodata? Nu exista piesa perfecta de puzzle, este doar acea unica piesa pe care o cautam, care are conturul cautat de noi, care se potriveste perfect in imaginea oferita de puzzle.
La final, cand tabloul este finalizat, omul nostru poate sta pe marginea lui, odihnindu-se si admirand piesajul pe care chiar el l-a realizat… cata satisfactie ar trebui sa fie in inima lui… Acea satisfactie o cautam cu totii, multumirea oferita de faptul ca ori de cate ori am lua-o de la capat, am face totul exact la fel…
Unde credeti ca este piesa voastra de puzzle, acea unica piesa… Si mai ales, cum credeti ca o veti gasi?!
A domina vs. a fi dominat
Dap, inca un post din categoria “Versus”. De ce? Pentru ca situatiile contradictorii sunt peste tot, orice lucru de pe lume are un antonim…dar nu neaparat si un sinonim, de multe ori este mult mai usor sa cadem in partea opusa decat sa gasim un substitut pentru ceea ce am pierdut.
A domina sau a fi dominat?! Ma refer aici nu la dominatia globala, la controlul asupra unui stat sau ceva de genul acesta… ma gandesc la nivel micro, in cazul unei relatii dintre doi oameni, de orice fel ar fi aceasta. Stiu ca am o obsesie cu aceasta “teorie” a relatiilor si a oamenilor, dar simplul motiv pe care il am este ca VREAU sa inteleg… mult mai multe decat inteleg acum despre oameni.
Oarecum, acest post se leaga de cel anterior scris (Opusele se atrag), deja incep sa fac o panza de paianjen in jurul aceluiasi subiect…
Simti ca esti dominat atunci cand il percepi pe cel de langa tine mai puternic. Evident, puternic poate deriva in doua cai complet opuse. Cea negativa ar insemna ca persoana dominanta are o influenta negativa asupra ta, te simti mic si insignifiant, simti ca nu ai control asupra vietii tale, te simti pur si simplu ca un copil, in sensul rau al cuvantului.
Poti percepe “dominarea” si ca pe un lucru benefic pentru tine, simti ca este cineva care te apara si te ghideaza in viata, te ajuta sa alegi drumul cel bun… Ok, toate bune si frumoase pana la un moment dat cand, mai devreme sau mai tarziu, vei incepe sa simti si tu ca nu mai ai control asupra vietii tale si vei incerca sa te “razvratesti” impotriva a ceea ce vezi tu persoana dominanta.
Evident, diferenta dintre cele doua moduri de perceptie o face modul in care actioneaza persoana dominanta, dar si felul de a fi al celei dominate. Pe de alta parte, o persoana slaba, nehotarata, nu va putea fi o persoana dominanta intr-o relatie, la fel cum nici una puternica si incapatanata nu va putea fi una dominata.
Si astfel ies trei tipuri de “cupluri” din acest punct de vedere: doua persoane dominante, doua persoane dominate (adica “slabe”) sau una dominanta si una dominata. Din punctul meu de vedere, cred ca acel cuplu format din doua persoane dominate are cele mai mari sanse sa ramana impreuna. Cu toate acestea, nu exclud si fericirea celorlalte doua tipuri de cupluri cu singura precizare ca ar mai fi niste conditii necesare pentru a se intampla.
Cuplul “slab” are mai multe sanse de a rezista tocmai pentru ca nu exista vreo relatie de dominare intre cei doi, amandoi fiind la fel de “nepasatori”. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc, in spiritul competitiei si autodepasirii care zac in mine, ca nu agreez tiparul asta de cuplu. Am impresia ca intotdeauna se vor mentine la acelasi nivel, nu vor dori mai mult sau nu vor obtine ceea ce isi doresc tocmai pentru ca nu au curajul de a se lupta, macar unul dintre ei.
Cuplului “mixt” ii dau sanse medii de supravietuire, aici depinde de modul in care persoana dominata percepe starea sa de dominat. Aici revin la cele doua moduri mentionate mai sus. Totusi, daca exista o anumita intelegere reciproca, armonia in acest cuplu poate fi infinita…
In legatura cu cuplul “puternic” pot spune ca este format din luptatori, din oameni hotarati care stiu ceea ce vor, stiu ce vor sa ii astepte si fac totul pentru a reusi acest lucru. Acesta, la fel ca si cel dinainte, pot spune ca nu are multe sanse de reusita, exista o conditie si aici… De vreme ce ambele persoane sunt puternice… tendinta noastra umana este sa ne orientam spre o persoana opusa noua sau cel putin diferita asupra careia sa exercitam o anumita influenta, mai mare sau mai mica. In cazul in care ambele persoane sunt dominante, intervine o mica problema, problema care poate fi rezolvata doar cu dragoste. Deci, acest cuplu, in opinia mea, va rezista daca are in centrul sau sentimentul major de dragoste. Pe de alta parte, pot spune ca, daca va rezista timpului, acest cuplu este “preferatul” meu dintre cele trei enumerate. De ce? Pai, pentru ca amandoi “lucreaza” individual pentru binele comun. Exemple de astfel de cupluri am intalnit si in viata de zi cu zi, desi sunt mai rare.
Ca oriunde in jurul nostru, exista parti bune si parti mai putin bune ale cuplurilor descrise mai sus… Dar in care v-ati dori sa va aflati?
Opusele se atrag
Inca de la primele ore de fizica elementara am fost invatati poate cea mai simpla notiune de fizica, cea de magnet si mai ales faptul ca magnetii se atrag cu polii opusi: nordul atrage sudul si invers. Inclusiv colorarea polilor este complet diferita: nord – albastru, sud – rosu, cica pentru a nu fi confundati.
Opusele, contrastele se atrag de obicei, spun cei mai intelepti ca noi… si totusi, chiar asa este, oare doar se atrag sau se si inteleg pe deasupra? Ma gandeam acum la aceasta idee, poate din cauza plictiselii acute, poate din cauza nostalgiei, poate din cauza faptului ca si eu am atras numai opuse, fie ei iubiti, prieteni foarte buni sau doar amici… fete sau baieti…
Opusele nu doar ca se atrag, dar se si completeaza. Nu vi se pare normal? Oarecum nici mie, ar cam trebui sa fie niste “dar-uri” pe acolo…
Sa luam cazul unor iubiti, complet diferiti, dar care se iubesc… Fiecare este entuziasmat de celalalt la inceput, vede in el ceea ce poate nu va reusi el niciodata sa fie, totul este perfect. Cu timpul insa, ceea ce pana acum era partea sa complementara, devine un defect… De ce? Pai pentru ca, in sinea noastra, ne place ceea ce suntem, felul nostru de a fi si nu dorim sa ne schimbam, este o dorinta inconstienta de “conservare”. Refuzi sa vezi ceea ce tu consideri a fi defectul celuilalt si, din pacate, doar foarte rar esti constient de ceea ce se intampla cu tine… crezi ca este vina celuilalt. De fapt, nu este vina nimanui, este o perioada normala dintr-o relatie, perioada in care fiecare ar trebui sa lase de la el pentru ca totul sa mearga mai departe…
Da, imi plac oamenii linistiti, imi ofera si mie o oaza de liniste. Si cu toate acestea, nu trebuie sa ma plictisesc, am nevoie sa ma simt in viata, sa ma plimb, sa fac chestii noi, interesante, sa simt ca traiesc, sa simt cum se succed statiile pe langa mine cu rapiditate (vezi The pink train).
Da, opusele se atrag, dar dupa acest moment trebuie sa existe o perioada de acceptare profunda, ca sa ii spun asa… fiecare trebuie sa lase de la el, sa il accepte pe celalalt, asta in cazul in care exista sentimente mai profunde la mijloc.
Pe de alta parte, o pereche (de orice natura vreti voi) care este formata din doua elemente slabe, consider ca nu va evolua niciodata. De cealalta extrema se afla o pereche doar cu elemente puternice… acestea doua vor “munci” impreuna pentru binele singular, dar mai ales pentru binele “perechii”. Cu toate acestea, este riscul sa cada in ideea de competitie reciproca, lucru periculos pentru existenta perechii. Daca cei doi concureaza unul impotriva celuilalt si nu impreuna impotriva celorlalti, sanse mari sunt sa se termine totul mult prea devreme.
Nu prea stiu eu ce vroiam sa demostrez cu postul asta, insa cred ca vroiam sa imi dau seama daca opusele chiar pot rezista impreuna, dovezile intalnite de mine pana acum fiind negative…
Voi ce ziceti, ce situatii ati experimentat, ce situatii va convin/plac….?
The pink train
Sa ne imaginam ca viata este ca o retea de metrouri, cu sanse care vin si pleaca, sanse reprezentate de trenurile respective. Da, stiu ca este o idee putin cam invechita, dar ma gandeam acum cateva zile la ea, iar un prieten mi-a modificat perceptia… destul de drastic.
Sa zicem ca stai pe peron si astepti sa vina ACEL tren, trenul care este perfect pt tine, pe care l-ai asteptat toata viata… Si vine, nu opreste, trece pe langa tine sau, pur si simplu, tu nu poti urca in el, desi iti trebuie atat de mult sansa asta…
Pana acum cateva zile credeam ca astfel de trenuri vin doar o data in viata, trec pe langa mine si isi continua drumul fara sa se mai intoarca daca nu profit de moment… Cu toate acestea, cineva mi-a schimbat perceptia complet. Si culmea, respectivul nu a utilizat argumente, dovezi puternice, ci doar o incredere enorma care se simtea in voce, in ceea ce spunea, asta m-a surprins si pe mine.
Ideea este ca acel tren se va intoarce pentru ca si el are nevoie de tine, si tu ii esti necesar/a. Si chiar daca tu nu te poti urca in el, va sta, va astepta ca acest lucru sa se intample pentru a pleca mai departe. Daca chiar trebuie sa se intample, daca chiar asa a fost sa fie, daca chiar are nevoie de tine si daca chiar ai nevoie de el, te va astepta… Nu stiu, chiar eram convinsa ca o sansa ce vine, dispare la fel de repede daca nu este luata in serios… se pare ca cineva cu mai multa experienta de viata m-a convins ca este altfel si chiar nu am avut nevoie de argumente, dupa cum am spus mai sus, increderea aratata mi-a fost de ajuns.
Pana la urma, trebuie sa recunosc, ceea ce mi-au spus multi apropiati, ma grabesc uneori prea mult, sunt prea agitata, iau viata un pic cam in serios si uneori sar peste unii pasi pentru a ajunge si mai departe… Aceasta descriere se potrivea conceptiei mele potrivit careia trebuie sa “bati fierul cat este cald”, adica trebuie sa profiti de orice iti ofera viata, cat mai repede, pana nu dispare….
Dar da, acum imi dau seama cat ma inselam… si o data cu ideea aceasta se asterne si un fel de calm in mintea mea… nu trebuie sa mai fug nicaieri, nu trebuie sa ma mai grabesc, ma vor astepta, toti/toate vor fi langa mine pana cand voi fi gata sa le iau in maini si sa le posed in adevaratul sens al cuvantului. Chestia asta ma face sa ma simt atat de bine…
Nu, nu afirm ca voi avea totul, ca totul este pentru mine, afirm doar ca ceea ce este pentru mine va fi “pastrat” in continuare pentru mine, pana cand voi fi pregatita sa fac fata acelui lucru pentru ca trebuie sa poti “face fata” chiar si lucrurilor bune pe care ti le ofera viata. Se pare ca tot ceea ce ni se intample, fie bun sau rau, necesita o anumita capacitate… se pare ca trebuie sa fii “apt” ca sa fii fericit… dar despre asta vor vorbi altadata, la o a doua citire a cartii deja faimoase “Formula fericirii”…
Pana la urma, care credeti ca este adevarul? Trenurile vin si pleaca sau asteapta sa urcam…?
Jurnal despre fericire
Citind Formula fericirii scrisa de Stefan Klein mi-a venit o idee in legatura cu fericirea noastra… Daca sunteti curiosi, cititi cea mai noua pagina de pe acest blog si daca va place ideea, lasati un comentariu sau doar cititi continuarile paginei.
Multumesc
Absolvire
Gata si cu absolvirea… onorifica inca… Vineri am avut festivitatea de absolvire la Cinema Patria, o ceremonie destul de lunga (avand in vedere ca am fost aproape 600 de participanti si ne-au strigat pe fiecare), dar totusi a fost frumos… ultima data cand am putut petrece timpul alaturi de colegii mei, inca in atmosfera de facultate.
A fost frumos si nostalgic in acelasi timp, poate ca si asta m-a dat putin peste cap. Singurul moment de emotie pentru mine a fost cand ne-a declarat doamna decan absolventi si a trebuit sa ne aruncam “palariile” in sus, cu tot cu artificii si baloane. Nu stiu de ce, dar se pare ca nu am simtit chiar asa de bine emotiile, eram un pic rupta de lume.
Mai este un “hop” asa cum imi spune mama, licenta… si apoi, pot spune ca am terminat cu scoala, desi pregatirea mea nu se va opri aici. Totusi, facultatea este partea cea mai importanta fara de care nu poti merge mai departe.
Au fost acolo toate colegele mele dragi, de la mine din grupa, dar si apartinand altor grupe. Momentul care m-a rupt un pic si m-a facut sa simt o senzatie ciudata a fost cand m-am intalnit cu una dintre colegele mele de camera de la camin din anul I si mi-a zis ceva de genul: “Parca ieri ne intalneam in camera, in anul intai…”.
M-a socat, atins, sensibilizat, cum vreti voi sa ziceti replica asta… poate chiar m-a durut putin sa imi dau seama ca acum chiar ca este serios si “joaca” s-a terminat. Stiu, toti cunoscutii mi-au spus si inca imi mai spun ca iau totul prea in serios, dar nu am ce face asa sunt eu, insa copilul din mine nu a murit si nu cred ca va muri vreodata.
Vineri a fost o zi plina… cu de toate!
Nu pot spune ca am avut un weekend genial, poate chiar dezastruos, dar sper ca weekendul ce vine sa fie cu mult mai bun, cu mult mai relaxant.
Vreau sa le mai multumesc inca o data colegilor mei, adevaratilor mei colegi si prieteni care m-au sustinut mereu, pe care am incercat sa ii sustin si cu care sper sa tin legatura si in continuare. Inca o data… va iubesc!
La final…despre voi
Este o perioada destul de agitata si obositoare pentru mine, dar nu pot sa nu ma gandesc macar pentru o clipa in fiecare zi ca am terminat facultatea, ca o parte importanta din viata mea, o etapa in dezvoltarea mea s-a incheiat, cu partile ei bune si rele.
Mi-am dat seama acum ceva vreme cate persoane am cunoscut de-a lungul acestor 3 ani de cand sunt in Bucuresti. Nu, nu orasul este de vina, ci pofta mea de comunicare de a cunoaste cat mai multi oameni. Multi dintre voi se vor regasi macar intr-un cuvant de-al meu scris aici, poate chiar toti as putea spune…
Am cunoscut oameni buni, oameni rai, oameni timizi, retrasi, oameni care stiu ce vor de la viata si oameni care inca mai cauta raspunsuri acolo unde nu pot fi decat intrebari, oameni care se tem sa traiasca, se tem sa ia viata in piept, oameni realisti, oameni visatori, visatori doar in somn, visatori doar cu ochii deschisi…visatori care vor si fac ceva pentru a-si indeplini visele si visatori care doar viseaza…
Am prieteni de toate genurile pot spune, prieteni devotati carora le multumesc. Incep prin a le multumi unor colegi de facultate, nu voi da decat acronimele, se prind ei care sunt… R.C., B.C., A.C., A.C., Z.F., A.F., D.G., si sa ma iertati daca am uitat pe cineva… Le multumesc pentru ca au fost langa mine, pentru ca energia lor m-a impulsionat si pe mine sa continui cand credeam ca nu mai pot, pentru ca m-au ajutat cand am avut nevoie si m-au ascultat cand aveam prea multe pe suflet. Sper din toata inima ca relatia cu ei sa se pastreze si dupa terminarea facultatii, in pofida tuturor elementelor care ar putea aparea intre noi…
Vreau sa le mai multumesc tuturor celor pe care i-am cunoscut intamplator, persoane care au venit intr-o clipita si au plecat la fel de repede, persoane care m-au marcat lasand o urma pregnanta in memoria mea, o urma care se cheama “amintire”. Da, am plans si am ras cu ei, i-am iubit si i-am urat, dar acum nu mai conteaza nimic, este doar finalul…
Ar fi multe de spus, dar sper sa apuc sa le exprim personal, la o cafea/suc/bere cu cei la care tin si pe care sper sa ii am mereu alaturi…
Pe scurt….Va iubesc!
Sick and tired
Yeap, cam asa ma simt eu… Simt ca nu mai pot, desi parca mai este foarte putin pana la finish line. Si cu toate acestea, dupa cum cineva a zis, nu se termina niciodata… din pacate.
A trecut o luna foarte, extrem de intensa, cu multa alergatura, examene, teste, proiecte, licenta de terminat, servici, multe audituri…si lista poate continua din pacate. Sunt atat de obosita incat nici sa adorm nu mai pot, stau doar ca o leguma… Dar o sa am saptamana viitoare de pauza, nu mai pot…
Si totusi, simti si tu ca nu mai poti? Bea o cafea, ia un Red Bull mai trage de tine putin pana la sfarsitul zilei. Simti ca la sfarsitul zilei nu te asteapta nimic, decat o noapte de precede ziua urmatoare?! Ei bine, asta este, se mai intampla… din pacate.
Duminica am ultimul examen din aceasta facultate (asta daca nu am reusit sa pic ingineria – voi afla azi) inainte de a-mi prezenta licenta si a-mi incheia socotelile cu ASE-ul. Evident, si in aceasta sesiune au fost profesori care au facut diverse faze urate, continuand sa ne scarbeasca… dar ce mai conteaza, duminica se incheie totul… Dar despre asta iti voi povesti altadata, acum trebuie sa termin ce am de facut la serviciu pentru a putea pleca linistita diseara (la orice ora se va intampla asta).
PS: Mi-e dor sa fiu odihnita, mi-e dor de mare, mi-e dor de munte… mi-e dor de multe 
