Eutanasiere sau Crima
Gata, mi-a ajuns!!! M-am saturat sa te hranesc, sa te ajut sa respiri, sa iti dau cate un mic soc electric de cate ori inima ta se opreste… Vreau sa mori… Mi-ai zis ca vrei sa mori, m-ai rugat sa te omor din sufletul si mintea mea si nu am facut-o… Am continuat sa iti dau oxigen pentru plamani si “curent electric” pentru corp.
Mi-ai ros pe dinauntru sufletul si asta doar pentru ca eu am permis-o… Ajunge! Vreau sa mori!
Alege, ori te eutanasiez ori te ucid, efectul fiind acelasi… Vreau sa dispari, vreau sa nu mai simt nimic in legatura cu tine, sa nu ma mai intereseze daca ai putrezit sau te mananca viermii… Nu vreau nici macar sa simt mirosul putreziciunii tale, vreau sa nu am niciun resentiment al faptei mele, vreau doar sa dispari… Sa nu imi mai chinui zilele si noptile, cosmarurile si visele frumoase, vreau doar sa dispari, iar in urma ta sa nu mai ramana nici macar urma respiratiei tale…
Nu stiu cum, nu stiu cand, nu stiu daca voi avea puterea… dar cat de curand te voi ucide…
Incursiune in Romania
Nu suport oamenii care beau si put a alcool in mijloacele de transport in comun, dar si mai mult nu suport oamenii care beau alcool la drum lung, adica in autocare, tren, etc…
Cam asta am patit eu azi, a doua oara din cate imi amintesc.
Hai sa iti zic eu ceva, Domnule Porc… Normal ca iti este cald, alcoolul nu racoreste, de fapt incinge. Vrei sa te racoresti, bea un ceai rece, bea un suc, bea o apa plata, bea limonada, dar nu bea bere langa mine, intr-un microbuz plin cu oameni unde tu stai pe un scaunel intre randuri.
Nu, nu incerca sa dai aerul mai tare, sa umblu la aerul conditionat de deasupra mea, nu merge asa, daca bei in continuare alcool poti sa mori acolo de caldura.
Sa nu te apropii cu pielea aia a ta plina de sudoare si imbibata in alcool, lipicioasa ca dracu si complet dizgratioasa. Eventual tine-ti gura inchisa ca sa nu simt putoarea de alcool combinat cu tigari…
Ah, si sa nu uit, cand vei adormi… ai grija sa nu grohai!
Unspoken
Aseara am fost intr-un club cu niste prietene, numai fete si am ajuns sa imi recunosc ceva ce refuzam sa recunosc…
Ma apropii din ce in ce mai mult de relatia pe care mi-o doresc cu cineva si asta nu pentru ca am gasit persoana perfecta ci pentru ca incep sa ma cunosc din ce in ce mai mult, incep sa realizez ceea ce vreau sa insemne o relatie, sa stiu din ce in ce mai bine ce imi doresc. Postul asta este menit sa spuna cu “voce tare” ceea ce toti stim, dar dintr-un motiv sau altul refuzam sa recunoastem, este ca un fel de “rusine”.
Ieri eram cu prietenele mele si stabileam intalnirea cand o alta colega de-a noastra a venit la noi sa ne intrebe unde mergem. Din cate am inteles de la prietenele mele, fata are o relatie cu un tip cam posesiv, care nu o lasa sa iasa nicaieri singura… ma rog nu ma bag la asta. Vreau doar sa comentez replica ei: “Eh, pai voi astea fara prieten nu intelegeti cum este…”. Si mie imi venea sa ii zic: “Sa mori tu ca nu stiu.” Ma rog, mi s-a parut aiurea comentariul ei mai ales ca daca nu am prieten acum nu inseamna ca nu am avut niciodata.
Si de la asta am ajuns aseara sa recunosc un adevar care pentru majoritatea lumii este “rusinos”. Da, este normal ca toti ne dorim sa ne simtim doriti de persoanele de sex opus, este ceva dat de la natura. Pe de alta parte, este normal sa normal sa ne dorim o relatie stabila, perpetuarea speciei, bla bla… Si oare cum se impaca aceste doua chestii?
Ei bine, am o colega pe care o invidiez in sensul bun al cuvantului pentru relatia pe care o are cu prietenul ei si care dureaza de ceva vreme deja. Fiecare se simte bine cu prietenii lui, impreuna se distreaza, toate vacantele sunt planuite cu o groaza de prieteni, etc. Fata il suna pe la 2-3 dupa-masa sa il intrebe daca s-a trezit si unde a fost aseara. Este o siguranta intre ei de invidiat.
Ceva de genul imi doresc si eu, sa fim doua persoane care sunt un intreg pur si simplu prin sentimentul care le leaga si care nu sunt mereu impreuna, fiecare are “intimitatea” lui, “libertatea” lui. Sa fim fiecare in cate un club cu prietenii/prietenele, sa ne simtim admirati de diverse persoane de sex opus, sa admiram si noi unele persoane de sex opus, sa le admiram ca si cum ne-am uita la un “exponat” de muzeu. Dar, cu toate acestea, sa stiu ca undeva in lumea asta, nu neaparat langa mine fizic, este el, persoana care poate este tot intr-un club, dar care cu siguranta se gandeste la mine.
Siguranta… Acesta este cuvantul cheie… Sa fim siguri de celalalt, sa simtim ca suntem iubiti si ca putem iubi in mod liber, dar cu toate acestea sa nu ne pierdem libertatea, sa ne simtim bine in pielea noastra.
Eseu despre orbire
Citesc de mai putin de o saptamana o carte care m-a fascinat de la inceput si pot spune ca m-a ingrozit la un moment dat, fiind cartea care mi-a provocat cele mai puternice senzatii doar citind-o… Cu toate acestea, nu am putut sa renunt la citirea ei, este prea captivanta. “Eseu despre orbire” de Jose Saramago este o carte ce merita sa fie citita de cei cu inima tare si cu o imaginatie bogata. Cartea are o actiune la limita imaginatiei, o actiune care se desfasoara intr-o lume in care toti orbesc subit, fara vreo explicatie sau fara vreo speranta de vindecare, toti mai putin o femeie… Sotia medicului. Stilul scriitorului este fascinant, ca doar nu degeaba a castigat premiul Nobel in 1998 pentru literatura. Cartea este plina de dialog, dar la prima vedere nu ai zice lucrul asta avand in vedere ca nu exista linii de dialog, singurul indiciu ca s-a schimbat vorbitorul fiind litera mare cu care incepe primul cuvant al replicii. O alta tehnica a scriitorului este aceea ca nu se individualizeaza personajele prin nume, acestea fiind deosebiti doar prin ordinea in care au orit (primul orb), prin profesie (farmacistul, medicul, politistul) sau prin infatisare (fata cu ochelari negri, barbatul cu legatura pe ochi, etc).
Orbirea aceasta, “raul-alb” cum a fost denumita deoarece oamenii nu sunt cufundati intr-o bezna, ci dimpotriva, intr-o mare laptoase de lumina “orbitoare” se propaga aproape contagios am putea spune. Da, asa ziceau si ei, ca orbirea nu se ia, insa in povestea noastra, toti cei care intra in contact cu un orb devin la randul lor orbi. Toti orbesc mai putin sotia medicului care l-a consultat pe primul orb… De ce doar ea scapa? Acest lucru ramane un mister pentru ca scriitorul nu dezvaluie misterul nici macar in ultimele randuri ale cartii.
Guvernul incearca sa tina in frau situatia, sa ii bage in carantina pe orbi si pe cei “contaminati”, insa nu se reuseste nimic, in scurt timp toata populatia era oarba. Toti mai putin sotia medicului care si-a luat oarecum angajamentul sa aiba grija de cei 6 orbi care formau acum un grup unit cu ea.
Peripetiile sunt multe, descrierile sunt patrunzatoare, scriitorul stiind bine cum sa faca cititorul sa traiasca ceea ce “vede” in randurile cartii.
Sfarsitul este pe masura, eu nu am putut lasa cartea din mana pana la final. In esenta, cartea pune intrebari esentiale, intrebari care nu vor avea probabil niciodata raspuns…
In incheiere nu va pot recomanda decat sa o cititi cat de curand aveti ocazia.
Seara tarziu
[23:15] lamya_777: lol
[23:15] K: what ?
[23:15] lamya_777: radeam si eu
[23:16] lamya_777: nu am voie?
[23:16] K: nu
[23:16] K: esti deprimata
[23:16] K: ramai deprimata
[23:16] K: asa ma inteleg cu tine
[23:16] K: daca te inveselesti eu o sa raman deprimat si o sa ma uit urat la fereastra ta
[23:16] lamya_777: acum chiar ca rad in hohote
Valabil pana la 16 August 2008
Senzatie de somnolenta combinata cu o stare de moleseala profunda… Traversez intersectia ingrozitoare de la Grozavesti pentru a intra la metrou, ma grabesc sa ajung la intalnirea cu tata… Imi amintesc ceva subit in fata gurii de metrou… scot portofelul, scot abonamentul de metrou si citesc pe spate…
Valabil pana la 16/08/2008
Azi este 17… ce coincidenta… abonamentul a expirat in aceeasi zi, in aceeasi zi in care sufletul meu s-a dovedit inca o data a fi expirat, o zi care ar fi trebuit sa insemne doar renastere… Nu, nu mai este scapare…
Ce faci?
A: Ce faci?
B: Uite, citeam un ziar… Tu ce faci?
A: Nu, te-am intrebat: “Ce faci??”…
B: Pai, citesc Compact…
A: Dar totusi, ce faci?
Morala povestii: Daca vreti sa aflati ce face cu adevarat un om, intrebati-l cum se simte, intrebati-l daca este iubit, daca simte caldura, bucurie sau dragoste in viata lui…
C: Ce faci?
D: Iubesc…
On the road
In weekend-ul asta mi-am dat seama cat de mult imi place sa conduc si cat de mult mi-as dori o masina. Am carnetul de un an si am condus ceva mai mult in ultima jumatate a anului, dar nu masina mea, din pacate… Imi doresc sa am masina mea, sa stiu ca pot pleca cand vreau eu, unde vreau eu…
Imi imaginez un drum intins, fara nicio destinatie, destinatia sa fie acolo unde vreau eu, unde vad un colt de Rai ce ma asteapta… Sa am un cort si un sac de dormit in portbagaj, niste rock “calm”, cum imi place mie sa ii spun in cd-player, sa simt cum motorul vibreaza sub capota si toate astea din pura mea dorinta sau mai bine zis, ca asa “vrea muschiul meu”!
Din cand in cand sa vina si David Guetta cu “The world is mine” in boxe, sa ma faca sa ma simt stapana soselelor, stapana destinului meu… Este greu de descris sentimentul pe care mi-l imaginez. N-ar mai conta nimic, sa fiu doar eu, un rezervor plin si multe mii de kilometri in fata mea, locuri necunoscute, vai nestiute, serpentine neumblate de mine niciodata… orase noi, oameni care nu ma cunosc… Iar apoi sa fug la mare, sa parchez pe plaja in Vama, sa pun cortul langa masina, sa vad cum rasare luna, iar a doua zi cum Soarele apare in fata cortului meu si cum pescarusii sunt din ce in ce mai multi la orizont…
Sa simt cum nu sunt asteptata nicaieri, sa simt ca pot face orice vreau, sa fiu eu cu gandurile mele, sa ma plimb, sa ma plimb fara a fi nevoie sa fiu constransa de prinderea trenului, de intarzierea lui sau de orice altceva… Sincer, cat mi-as dori o masina acum… sa fie parcata in fata biroului si sa stiu ca dupa program pot pleca oriunde vreau eu… Ce sentiment de libertate…
Doneaza cineva o masina? 
Echipa vs Cuplu
In ultima vreme am devenit destul de realista/oportunista/egoista sau cum vreti voi sa mai ziceti… Bunica mea imi spunea acum scurt timp ca este fericita pentru ca ma mai gandesc si la mine, iar actiunile mele sunt menite sa aduca intr-o “stare” de mai bine… Si da, chiar asta incerc sa fac, desi nu reusesc inca pe deplin acest lucru.
Si totusi imi dau seama ca nu are niciun farmec realizarea unor obiective in viata daca nu esti langa cineva. Da, ca orice om am in minte anumite obiective, anumite dorinte pe care doresc sa mi le indeplinesc, anumite chestii pe care doresc sa le obtin.
Sa revenim la ideea principala… un cuplu nu poate fi numit un cuplu adevarat si nu poate rezista mult timp daca nu formeaza o echipa. Am vorbit si mai demult despre “modelul” meu de relatie, de familie, model pe care nu l-am vazut la mine in familie, ci un pic mai departe la niste prieteni de familie foarte buni… Ii stiu de cand stateau intr-o garsoniera proaspat casatoriti si amandoi lucrau, ea la o banca si el …nu mai stiu pe unde, apoi cand au avut un baietel s-au chinuit sa iasa la liman, sa faca ceva pe cont propriu… Au stabilita o firma de transport, s-au chinuit mult in orasul acela mic, coruptia fiind mult prea mare. Au cumparat o darapanatura de casa in care au investit foarte mult pe parcursul mai multor ani pentru a reusi sa spuna ca au intr-adevar un camin. Baietelul s-a dovedit a fi un copil foarte cuminte si silitor, lucru datorat in mare parte si educatiei de care a avut parte… Acum o duc foarte bine, ea a renunta de cativa ani la postul ei si se ocupa doar de firma, el inca mai lucreaza la o alta firma, ocupandu-se, cat poate, si de firma lor, desi casa, copilul si afacerile firmei raman in mare parte in “gestiunea” sotiei…
Asta inteleg eu printr-o echipa, oameni care sa tinda catre acelasi tel, sa aiba aceleasi planuri… sa stie ca este cineva cu care si pentru care continua sa munceasca, sa traiasaca, cineva cu care vor putea zambi la batranete vazandu-si copiii/nepotii cum tind catre telurile vietilor lor…
Da, ma puteti contrazice si puteti spune ca asta ar fi definitia cuplului, dar va contrazic… uitati-va in jurul vostru, cate cupluri “lucreaza” pentru ei, pentru binele lor COMUN? Prea putine din pacate… Dupa cum si statisticile o arata, in ultima vreme tot mai multi oameni divorteaza, devenind chiar o moda, din diverse motive invocate. De ce se mai casatoresc daca nu considera ca pot trai impreuna pentru totdeauna? Nu spun ca nu exista accidente sau situatii limita, dar totusi, statistica este infricosatoare…
Vreau o echipa, vreau sa am un tel comun cu altcineva, si nu in sensul de pura coincidenta a telurilor, ci chiar sa fie acelasi tel… Asta imi doresc pentru restul vietii mele, asta visez, asa mi-ar vindeca toate temerile si mi-ar da aripi sa cuceresc lumea, alaturi de cel caruia i-as da si eu aripi sa cucereasca varfurile pe care le tinteste… Totusi, are si cuplul un avantaj pentru cei egoisti… Adica, amandoi sunt egoisti, nu pierd nimic in favoarea celuilalt, insa si catigurile sunt mult diminuate si…bucuria lor nu este nici pe departe aceeasi…
Stiu ca acesta nu a fost una dintre cele mai coerente postari ale mele, insa sper ca s-a inteles ceea ce vroiam sa spun, conceptia mea asupra unei relatii, asupra unui cuplu care ar putea rezista pentru totdeauna.
Voi vreti un cuplu sau o echipa?
Stuck in a moment
De ceva timp incoace, mai bine de un an am mania serialelor, ma pot uita non-stop fara sa ma plictisesc la aproape orice. Nu, nu la Prison Break sau Lost, ca jumatate din populatie… Am vazut Gilmore Girls, Ghost Whisperer, Friends, Cashmere Mafia (cele putine episoade existente) si multe altele… Acum sunt la 7th Heaven, undeva aproape de sezonul patru. Aseara am vazut doua episoade si unul dintre ele m-a pus pe ganduri.
Se facea ca Simon, baietelul mijlociu, acela blondut, simtea ca trece printr-o perioada proasta, printr-o pasa ghinionista si era convins ca trebuia sa faca ceva pentru a scapa. Cam asa ma simt si eu, am o stare generala de neliniste combinata cu un fel ciudat de nepasare si cu o amorteala a simturilor, o amorteala generala a spiritului. Ma urnesc foarte greu la ceva, iau decizii extrem de greu si parca nu vreau sa mai decid nimic, vreau sa fac ce o fi… Parca nu mai pot avea “gandire emotionala” deloc… hmmm…deja?
Ce se poate face cand nu te simti in apele tale, cand simti tu ca ceva nu este bine cand vrei sa faci ceva, dar nu stii ce si nu simti puterea sa te apuci de nimic?! Stai ca o leguma… astepti sa ti se arunce un rest si daca nu va veni, rabzi de foame si de frig…
Sunt in cautari aprige de apartament, sper ca pana diseara sa am o concluzie clara pentru ca apoi sa ma pot apuca in liniste de admiterea la master, respectiv de redactarea eseelor necesare (doua la numar). Sper ca totul sa iasa bine…
Doar daca as putea iesi din starea asta de leguma pe care o am de ceva vreme incoace… Doar daca as putea sa imi dau seama ce anume m-ar putea ajuta… Sau daca as putea sa am curajul sa fac ceea ce am nevoie… Sau poate doar daca as putea gasi ceva, ceva ce lipseste, ceva ce am nevoie… Dar atat de tare am obosit… Cred ca acum nici daca m-ar lovi in fata nu as putea recunoaste ceea ce imi doresc.
Vreau sa pot vorbi, vreau sa ma simt in largul meu. Ieri s-a intamplat ceva destul de amuzant… Managerul meu care era obisnuit sa se ia de mine ca sun foarte happy mereu si ca vorbesc mult si repede m-a intrebat la modul serios daca am patit ceva, ca nu mi se aude “glasciorul”… I-am explicat ca nu s-a intamplat nimic, am eu o pasa mai proasta… Dar totusi, este atat de evident?!
Si tot mi-e dor de acel sentiment/stare… Are cineva sa imi imprumute un trifoi cu patru foi?!
