Respectul pentru femei
De ceva vreme a aparut prin oras grafitti cu diverse mesaje, ca de exemplu: “Intr-o tara normala oamenii fac dus zilnic” sau “Intr-o tara normala femeile nu sunt pipaite pe strada”. Cu privire la acest ultim mesaj vreau sa spun cateva chestii. Prin blogpostul asta ma adresez deopotriva femeilor cat si barbatilor, dar mai ales barbatilor.
Astazi a trebuit sa ma perind iarasi pana la dentist, la Piata Presei Libere si nu este pentru prima data cand am observat o chestie absolut tampita. Daca o femeie umbla singura pe strada sunt mari sanse sa fie fluierata, pipaita si sa i se faca glume proaste. De ce? Pentru simplul motiv ca arata bine/rau. Aceste “actiuni” se aplica celor doua categorii de femei, daca arati prea bine esti fluierata si ti se spun tot felul de porcarii, daca arati mai rau, tot rau este si ai parte de remarci la adresa ta.
DE CE?
Mie nu mi se pare DELOC normal si astept cu nerabdare sa se schimbe aceste atitudini de pe strada, dar cred ca nu voi vedea prea curand aceasta schimbare. De ce este asa de neobisnuit sa porti o fusta, de ce trebuie sa se holbeze toata lumea la tine, de ce ar trebui sa ma simt prost si uneori sa imi fie frica atunci cand trec pe langa un grup de barbati pe strada… DE CE?
Pe de alta parte, oarecum tot relationat de aceasta tema, ati observat cum barbatii se respecta intre ei? Daca este o fata singura pe strada, sunt mari sanse sa fie fluierata, dar daca este cu un tip de brat, totul se schimba subit. Si nu, nu cred ca este vorba de teama in aceasta situatie. Barbatii au un respect ciudat intre ei, un fel de pact tacit… Daca un barbat vede pe un altul cu o fata frumoasa la brat, i se ofera tot respectul, pe principiul: “femeia, trofeul meu”, dar daca vede acea fata singura, sunt toate sansele sa fie fluierata… DE CE?
Vreau sa merg pe strada fara sa imi fie teama ca voi fi fluierata sau ca mi se vor face remarci proaste. Nu consider ca ma imbrac intr-un mod ostentativ si cred ca merit putin mai mult respect pe strada… voi ce ziceti?
Silence
Nu am mai scris de mult timp, nu am mai scris des de mult timp. Nu am povestit despre excursia in Delta de la sfarsitul verii, nu am povestit despre saptamana petrecuta in Polonia pentru un training, sunt multe lucruri care s-au intamplat despre care nu am povestit nimic.
Am petrecut o perioada mai ciudata in ultima vreme… de ce ciudata? Pentru ca totul este mult prea bine, imi place viata mea de acum, imi place sa astept weekendul, sa vina peste mine cu necunoscutul lui… Imi place sa adorm tinandu-l in brate.
Imi place cum multi cunoscuti, prieteni ma iau oarecum in ras in ceea ce il priveste pe el, asta pentru ca ei nu stiu nimic… foarte putine persoane stiu totul de la inceput, doar ele pot intelege.
Au fost momente in care i-am zis sa plece, am plans, l-am gonit, dar nu a renuntat… m-a strans in brate pana cand criza a trecut, amintirile si lacrimile s-au sters…
Sunt multe care s-au intamplat in ultima vreme si pe care inca nu le constientizez indeajuns…ciudat, chiar imi dau seama ca nu sunt constienta de multe chestii, dar este bine, asa ma simt bine.
Trecutul este foarte complicat, in ultima vreme am intles cat de greu este sa scapi de trecut, sa treci peste el, sa ii faci pe cei din jurul tau sa ierte anumite greseli facute de tine in trecut, culmea, chiar daca nu ii cunosteai pe cei carora le explici in prezent. Ce parere aveti de asta? Este bizar totusi sa incerci sa explici ceva din trecutul tau cuiva cunoscut dupa intamplarea respectiva. Nu, nu ar trebui sa ne cerem scuze sau sa explicam ceea ce suntem, sa ne para rau pentru ceva ce am facut. Cred ca am mai zis-o intr-un alt blogspot: Este mai grav sa regreti ca nu ai facut ceva decat ca ai facut acea chestie. Asta este unul dintre motto-urile mele.
Multe persoane cunoscute mie, mai mult sau mai putin apropiate au ramas surprinse de anumite parti din viata mea prezenta, din intamplarile din ultima vreme.
Apropo de asta…urasc sa merg la dentist, dintotdeauna am urat aceasta chestie, mai ales din cauza ca a trebuit sa merg cand eram mica pentru niste carii… iar procedurile se faceau fara anestezie. De vreo 3-4 luni incerc sa imi fac curaj sa merg la dentist, acum o luna si ceva am reusit… In fiecare saptamana spuneam ca saptamana ce urma o sa ma duc la dentist. Sa zicem ca a fost un fel de curaj din partea mea, a trebuit sa trec peste o temere mare de-a mea… Asa am invatat ca iti trebuie mult curaj pentru a trece peste o temere si de asemenea, daca reusim, totul pare mai bine dupa, increderea in sine creste foarte mult. Va recomand sa faceti ceva de care va este teama, veti vedea ca dupa ce veti reusi, va veti simti mult mai bine, mult mai increzatori.
Pe de alta parte, in contrast cu unele persoane care ma vad schimbandu-ma, sunt si altele care considera ca nu m-am schimbat de ani de zile, asa cum mi s-a spus aseara de catre un vechi prieten. Nu stiu pana la urma cine are dreptate, sa zicem ca incerc sa pastrez partile bune si sa le schimb pe cele care nu imi plac.
Cineva imi spunea o data ca fericirea se obtine doar pornind dinauntru, ca nu ne putem baza pe cei din jur pentru a fi fericiti, ca trebuie realizata o introspectie pentru a fi fericiti. Recunosc ca nu intelegeam ce spunea si ca nu eram de acord… Nici acum nu sunt pe deplin de acord, dar inteleg perfect ca trebuie sa ne cunoastem foarte bine pe noi insine pentru a putea fi fericiti alaturi de cei din jur. Fericirea, la fel ca toate chestiile din lumea asta, este relativa, fiecare om are o alta definitie a fericirii. Tot ceea ce conteaza este sa stim ce ne face fericiti, iar asta se poate realiza numai prin introspectie, aici avea cunoscutul meu dreptate. Exact acest lucru incerc eu sa obtin acum si cred ca reusesc putin cate putin.
Dupa cum puteti vedea, voi, cei care cititi mai mult sau mai putin “under cover”, dupa o perioada de liniste, scrierea mea nu este foarte coerenta, dar sper ca ati tras totusi niste concluzii/sfaturi de aici. 
De ce nu renuntam?
Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.
Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?
Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?
Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.
Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider “soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).
Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…
Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!
Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…
De ce nu renuntam?
