Crash…boom…bang
Do you beLIEve in somethig?… It’s a lie…
Stiti sentimentul de prabusire, de cadere in gol? Stiti sentimentul de a “va cadea cerul in cap”? Si va place?
Asa credeam si eu…
Ei bine, eu nu l-am mai simtit de mult timp, dar saptamana trecuta am avut “fericita” ocazie sa il simt… iar.
Se intampla ceva cu o persoana draga, o cearta, un comportament ciudat, o decizie luata… Incerci sa eviti realitatea, incerci sa ii gasesti scuze, incerci sa eviti tocmai ceea ce te-ar durea enorm. Faci scenarii, gasesti tot felul de argumente, scuze mai mult sau mai putin adevarate doar pentru a-l salva… Hm, de fapt nu pe el incerci sa il salvezi, ci incerci sa salvezi imaginea lui din mintea/sufletul tau. Incerci cu disperare sa aperi piedestalul pe care se afla el in mintea/sufletul tau.
Si dupa un timp… te obisnuiesti, esti impacata cu ideea ca de fapt totul s-a intamplat asa cum iti imaginezi tu… Pana la un moment dat… in care afli ceva, se schimba ceva si simti ca “iti pica cerul in cap”.
Si atunci ce faci, “punctul tau de reper” de care ai tinut cu dintii atata timp este facut praf si pulbere, nu il mai poti gasi… De unde se poate cumpara un punct de reper? Aveti idee?
Da, era modelul meu de relatie, de persoana, de iubire, de multe chestii… model pe care l-am pastrat in inima si in minte mult timp, dar am fost dezamagita, s-a dovedit a fi mult mai slab decat il credeam eu… Ma rog, mai slab sau mai puternic, depinde de unde privim problema. Pe scurt, am fost pierduta si dezamagita cateva zile, m-am framantat la gandul asta…
Acum total a trecut… sper ca acel gri a disparut, cu siguranta si albastrul din inima mea a disparut, dar nah… mai bine neutru decat negativ…
Nu stiu daca ati inteles ce vreau sa spun eu aici…
Pe scurt, aveti grija pe cine luati ca model, pe cine ridicati pe piedestal, pe cine alegeti sa nu uitati… este posibil ca el/ea nici macar sa nu se fi gandit la voi in tot timpul ala, este posibil ca totul sa fi fost doar o iluzie frumoasa a unei minti plina de vise si sperante…
Nu, nu am ramas singura, el este langa mine si ma iubeste… Cu toate astea, ceea ce am scris mai sus s-a intamplat si simteam nevoia de mult timp sa scriu, dar nu am gasit minutele necesare pentru a ma reculege…
Waiting…
I paved paradise…
“They paved paradise and put up a parkin’ lot
With a pink hotel, a boutique, and a swingin’ hot spot
Don’t it always seem to go
That you don’t know what you got till it’s gone
They paved paradise and put up a parkin’ lot”
(Counting Crows – Big yellow taxi)
Sufletul fiecaruia dintre noi este un mic paradis. De ce? Pentru ca fiecare simte orice (face orice) in sufletul tau, pentru ca atunci cand ne regasim dupa o lunga perioada de timp totul este ca in paradis. Cu toate astea, este atat de greu sa fim in paradis, sa simtim exact ceea ce vrem, sa ne simtim in largul nostru, uneori este atat de greu… sa fim fericiti doar prin noi insine…
Si atunci ne creste o “cochilie”, o “carapace”, ne inchidem drumurile spre suflet, punem lacat si aruncam cheia…sau, mai trist decat atat, ne reprimam sentimentele, incercam sa ne schimbam, incercam sa gasit fericirea prin alte mijloace… dar stiti ceva? Nu se poate… nu se poate inlocui fericirea obtinuta din dragoste cu fericirea obtinuta de la prieteni sau copii. Asta incep eu sa inteleg acum, fericirea obtinuta de la un iubit/iubita nu poate fi inlocuita cu nimic…
Recunosc ca am avut si eu o perioada in care nu am putut, a m refuzat, am fugit de sentimente, am vrut sa ma ascund, am vrut sa nu mai aud de nimeni si de nimic… am vrut sa nu mai simt. Inca ma mai lupt cu tendinta asta, inca ma mai lupt contra instinctului de a nu ma lasa dusa de valul sentimentelor.
De cand ma stiu mi-a placut sa am ceea ce imi doresc, dar nah… cui nu ii place asta, pana la urma? Imi amintesc ca vroiam sa ies afara si bunica mea nu ma lasa uneori, mai tarziu imi spunea ca pot iesi. Nu mai ieseam, daca nu ma lasa de prima oara eu nu mai ieseam desi imi doream la fel de mult acest lucru si mai tarziu…
De ce? Nu stiu, inexplicabil pentru mine pana in prezent. Din pacate si acum am relativ aceleasi “tendinte”, daca nu obtin ce imi doresc atunci cand imi doresc, mai tarziu parca refuz… Dovada de imaturitate? Poate… Desi cred ca este vorba de altceva… Am impresia ca primesc mai tarziu ceea ce imi doresc doar din mila, iar mila nu imi place deloc.
Ce vreau eu sa spun, de fapt? Sa va urmati dorintele, sa rupeti barierele, sa continuati visele, sa visati mereu… sa nu va faceti o cochilie din care sa nu mai iesiti si in care sa nu poata intra nimeni…
