Flames to dust…

This is no fucking good day for science…

Weekendul asta a fot prilej de amintiri…visele din cursul noptii mi-au amintit de trecut, de copilaria mea, de bunicul meu, de felul in care am crescut si m-a facut sa ma sperii de diferentele care sunt intre acele timpuri si acestea, cu atat mai mult cu cat nu au trecut decat vreo 20 de ani…

Mi-am amintit de nametii de zapada pe care ii vedeam de la geamul meu putin cam inalt de la parter, de timpurile cand il ajutam pe bunicul meu sa ude florile din gradina, cand mirosea a sirop de trandafiri facut in casa de el, de momentul trist in care a trebuit sa plec de acolo…de linistea care era mereu acasa…

Imi amintesc de masinutele cu care ma jucam in curtea Tipografiei cu vecinii, copii ca si mine, cand iarna, puneam la sanie un caine lup si ne tragea pe ghetus…totul era asa de frumos!

Imi amintesc de datile in care o asteptam cu nerabdare pe mama sa vina de la servici…acum astept eu cu nerabdare sa ajung de la servici acasa….ce ciudat…

Vroiam de mult timp sa scriu ceva doar cu amintiri care imi trec prin cap, amintiri din copilaria mea, sper ca acum sa imi satisfac aceasta dorinta.

Ma uit pe geamul din dreapta mea si vad ceea ce s-ar numi „cresterea orasului”, avioane si elicoptere trec din cand in cand facand putina galagie, ceata s-a lasat peste tot poate ca sa acopere mizeria orasului si tristetea oamenilor din el…poate ca ceata am si eu in cap, d-aia amintirile astea atat de vechi nu ma lasa in pace.

Dintr-o coincidenta a soartei am fost nevoita sa impart timp de o ora, microbuzul catre casa cu Roxana…persoana care mi-a dat cea mai mare „tzeapa sentimentala”, asa cum am definit-o cuiva…a fost extrem de ciudat, mi se pare chiar de neconceput, inca nu sunt sigura ca a fost in realitate faza…cum poti sa treci pe langa un om care ti-a stiut secretele timp de 4 ani, care a fost langa tine cand ai plans, dar si cand ai ras si sa nu spui nimic, sa lasi capul in jos….este incredibil. Nu, nu am lasat capul in jos pentru ca nu  ma simt vinovata cu nimic, nu am depus decat sentimente bune in relatia noastra de prietenie profunda (asa o vad eu) timp de 4 ani…

Vremea de afara induce stari atat de ciudate, as sta sa scriu non-stop, as sta singura, as vrea sa nu mai stau singura, este tare aiurea…parca nici nu stiu ce vreau. Imi place vremea asta, dar cred ca acum m-a afectat mai mult decat de obicei toamna si melancolia ei.

Mi-e dor, mi-e tare dor de vremea aia cand stateam cu bunicii mei si „cresteam”, cand stateam pe pervaz si citeam o vara intreaga, cand ma striga bunica mea sa intru in casa ca este tarziu, cand faceam cazemate de zapada si ne faceam fleasca incercand sa construim ceva, iar apoi, a doua zi, venea soarele si topea tot…doar mi-e dor…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s