Ma intreba cineva aseara daca eu de fiecare data cred ca acela este EL, „the one”…din pacate da…asta a fost raspunsul…de fiecare data sper, visez, cred, vreau…dar se dovedeste a nu fi asa, iar eu o iau iarasi de la inceput, trecand mai intai prin lacrimi…
Este un cer ciudat afara…cred ca s-ar vedea superb din avion. Norii din paturile mai joase se misca foarte repede din cauza vantului, iar cei de deasupra sunt albi, mari si pufosi, iar soarele a zambit azi dupa ziua de ieri in care a fost intuneric precum intr-o zi de iarna cu viscol si ger. Mi se par atat de aproape norii…parca ii pot atinge si, chiar vreau sa ii ating… imi place locul asta la birou, chiar langa fereastra mare…langa cerul albastru cu nori albi.
Ascult aceeasi melodie de cateva ore… ATB-Enigmatic Encounter. Este complet instrumentala si da o stare ciudata…acum ma calmeaza putin, mi se pare optimista. Am chef de o plimbare, una asa lunga cum am facut sambata cu colega mea de camera („aia mica”), o plimbare prin parc…o bere/ceai/cafea in Pub 24 sau La Cafenescu…nu stiu, am chef de vorba, de multa vorba si din pacate la servici nu se poate…s-ar putea totusi sa fie mai bine asa, astept cu nerabdare sa ajung acasa(a se citi camin) pentru a-mi satisface cheful de vorba.
Si cu ce ma ajuta ca imi pun sperantele in fiecare, cu ce ma ajuta faptul ca vreau sa am grija de cei din jurul meu, in speranta ca voi primi acelasi tratament?! Cu nimic, cei din jurul meu nu gandesc/simt la fel ca mine…aici este problema…poate ca eu sunt nebuna, eu sunt „anacronismul” lumii asteia, eu sunt cea care face nota discordanta…poate ca eu ar trebui sa ma schimb, sa ajung ca ei pentru a fi bine…cine mai stie?! eu nu mai stiu…
A vampire through life 
Superba piesa,aseara am primit-o si eu…desi am multe piese de la Atb,pe asta n-o aveam.
Acum…toti ne simtitm la un moment dat ciudati in aceasta lume…simtim ca nu ni se mai termina problemele si incepem sa dam vina pe noi,ajungem intr-un punct cand nu mai stim sigur daca un lucru e facut bine sau nu…suntem confuzi practic.
Nu esti singura care astfel de stari,astfel de momente…prietenii sunt o solutie,iesirile in aer liber ca tot ziceai ca ai pofta de una.Oh da,iarna la mare pe plaja…m-ar vindeca o astfel de plimbare si cred ca si pe tine.
eu astept cu nerabdare plecarea la Timisoara 🙂 stiu ca imi va face mult bine…
Pai tocmai in asta consta „challenge”-ul atunci cand ai o fire calda si vocatie de „mama ranitilor”, sa ramai asa. Pentru ca eu inclin sa cred ca se mai poate. Si ma incapatanez sa raman eterna optimista. Uite asa..
pai raman si eu optimista, dar nu cred ca se poate, sincer…adica…incep sa devin putin egoista…orice „mama a ranitilor” ar trebui sa primeasca macar un multumesc simbolic, sub orice forma ar fi el…problema mai grava este ca oricat as vrea, mi-e greu sa ma schimb…
De ce sa vrei? Ai nevoie de confirmari? Ar trebui sa-ti fii autosuficienta 🙂
eh, mai greu la partea asta cu autosuficienta…in viata mea mai trebuie sa fie o persoana, nu pot fii doar eu cu mine…din pacate
cred ca m-am regasit in tot ce ai scris!