Lumina difuza

Question

Ameţeala este simptomul specific al depăşirii unei condiţii fireşti şi al imposibilităţii de a mai împărtăşi poziţia fizică legată de ea.

Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe – al unei existenţe ce nu-i capabilă decât de ea însăşi.                                                                                            (Emil Cioran-Amurgul gandurilor)

Cineva va fi foarte fericit pentru ca am scris acest citat, dar nah, vroiam sa ii fac si eu o bucurie 😛

Acum, ca sa revenim la chestii mai serioase…ce vreau eu sa spun aici…

Ma uitam mai devreme pe geamul, vestit deja, de langa mine, este o perdea completa de nori, insa putin difuza, ceea ce face ca lumina sa fie tare jucausa, cand eram copil imi amintesc cum am fost pe la cineva la tara si am vazut pe camp o imagine absolut superba… Niste nori negri care aveau o mica spartura prin care Soarele patrundea voios…peste campul de grau inca verde…era o imagine aproape apocaliptica sau aproape divina, inca nu imi dau seama, oricum era superb; uneori si apocalipticul este superb.

Aseara am vazut doua filme, ambele cu idei destul de interesante. Primul fiind Lost in translation, din care am inteles ca ceva profund, o relatie adevarata se poate lega imediat (ceea ce credeam si eu), dar ca uneori este bine sa renunti, rationalitatea sa conduca (ceva cu care nu sunt de acord..inca). Al doilea film a fost The shape of things, a carui poveste o stiam, vazusem piesa la teatrul ACT, ieri am aflat ca exista si filmul si am tinut neaparat sa il vad (multumesc pentru rabdarea cautarii 🙂 ). Da, fiecare „lucru” are o forma pentru fiecare, adica revenim la teoria cu „Totul este relativ”, chiar si asta este relativ, de unde sa stiu eu ca prietena mea nu vede sfera mai sfera decat o vad eu?

Aseara mi se puneau intrebari…intrebari la care nu exista raspuns, dar la care incercam sa spun raspunsul meu, intrebari la care autorul lor nu stia nici el raspunsul corect, nu exista un raspuns corect in astfel de intrebari…

Q:Care este cel mai puternic/intens sentiment din lume?

A: Ura…

Q: Dar de ce ar fi simtit prima oara un om ura? Pe cine ura?

A: Pe Dumnezeu…

Q: Sentimentele cum se nasc?

A: Sunt interconectate, se nasc unul din celalalt…ceea ce ne duce la concluzia ca, intr-un fel sau altul, iubirea s-a nascut din ura, sau ura din iubire, oricum ar fi, cele doua sunt conectate.

Si altele asemenea…Eram tot in postura Elei, dar parca nu mai era asa de „concreta” situatia…in fata mea era o persoana cu intrebari la care nu stie raspunsuri, o persoana care vrea sa afle raspunsurile si este de apreciat pentru asta… doar ca eu nu am raspunsurile, iarta-ma…Sunt doar o muritoare de rand.. simpla, precum spuneam…

Da, precum spunea si Cioran (chiar daca uneori nu inteleg eu prea bine ce spune), bucuria este un reflex al simplei existente, este ceva natural al vietii, este ceva ce ar trebui sa fie permanent in viata noastra..cu toate acestea, stim ca nu se intampla mereu asa.

Oricum, starea ciudata de apropiere combinata cu detasare, de cunoastere combinata cu necunoastere imi face bine se pare…incep sa vad si alte aspecte ale anumitor lucruri…poate ca le vedeam si inainte, insa acum sunt gata sa le accept, sa le imbin in fiinta si in gandirea mea.

Aseara am fost intrebata ce anume astept eu peste 3 ani, de ce 3 ani? Pai trei ani pana termin masterul…iar ce astept…well, sa fie cineva langa mine cu care sa cred ca pot trece muntii si marea, cineva care sa fie langa sufletul meu cu adevarat, iar eu langa al lui, cineva care sa nu mai provoace lacrimi…

Iarasi devin incoerenta…mai bine ma opresc…

Un gând despre „Lumina difuza

  1. Fericirea este o stare naturala a omului (sau un reflex al simplei existente) in masura in care un scop este ceea ce defineste, din punct de vedere filosofic, omul la cel mai inalt nivel. Ori fara indoiala ca lucrul pe care il dorim intotdeauna pentru el insusi si niciodata pentru un altul este fericirea. Dorim sa fim iubiti pentru a fi fericiti, ne cautam sanatatea pentru ca numai in acest mod ne putem conserva fericirea, iar fericirea nu o cautam pentru nimic altceva in afara de sine: iata elementul (la o prima vedere) absolut.
    SI totusi, ma intreb daca lucrurile se pot opri aici, daca acceptand un scop ultim al fiintei umane, prin care aceasta se poate defini in orice clipa, ajungem intr-adevar la una din acele concluzii incontestabile ale gandirii… Un scaun, de exemplu, serveste omului la a sta pe el, deci acesta ar putea fi scopul sau ultim. Si cu toate acestea se poate inchipui cu usurinta un scaun realizat de un constructor special sau de un artizan, care sa se impuna ca opera de arta si sa serveasca astfel ca element decorativ, nicidecum ca simplu obiect de sezut. Este acesta un scaun? Evident ca da, este un obiect material, cu forma tipica de scaun si cu un principiu activ care este constructorul. Si cu toate acestea scopul sau este distinct de cel pe care il acordam scaunului, ca universal. Tot asa, nu vad de ce nu ne-am putea imagina un om care sa aiba un alt scop decat fericirea, iar lipsa unei certitudini ultime cu privire la fiintarea unui asemenea om nu anuleaza potenta existentei sale. Prin urmare, oare nu cumva ai dreptate si pana si scopurile obiectelor sunt relative la individuale? Oare nu cumva adevarul este acela ca nu exista ceva precum un scop universal, sau un scop al unei clase determinate de obiecte, inteleasa in totalitatea ei ?… Cu siguranta, problema este interesanta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s