De ce nu renuntam?

Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.

Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?

Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?

Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.

Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider „soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).

Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…

Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!

Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…

De ce nu renuntam?

8 gânduri despre „De ce nu renuntam?

  1. Vladi Martinus spune:

    Explicatia stiitnfica ar fi instinctul de autoconservare.
    O alta explicatie, mai putin stiintifica este firea noastra sociala (se spune ca omul este o fiinta bio-psiho-socio-culturala), nevoia de a fi inconjurati de oameni. Si ce oameni sunt mai buni, daca nu prietenii?
    A renunta vine, dupa cum am spus-o si in cel mai recent articol, din vointa, incredere si rabdare. Sa ai taria de carcater sa renunti atunci cand ceva nu mai mergi, sa ai increderea si rabdarea de a gasi pe altcineva, mai bun.
    Personal, am avut o relatie de 6 ani cu o fata extraordinara. La un moment dat, nu a mai mers. Am ramas prieteni foarte buni, dar asta nu inseamna ca nu ne vedem fiecare de viata sa.
    Lamya, de ce atata tristete si nostalgie in articolele tale…?

  2. Vladi Martinus spune:

    corectie: „explicatia stiintifica”

  3. anonim spune:

    Cum ai spus si tu, oamenii au o „putere” mare atunci cand vine vorba de a lupta pentru ceva important pentru ei, as putea spune esential sau crucial.
    „ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…”, inteleg ce vrei sa zici, si eu am un caz asemanator in acest moment.De ce nu renuntam? Fiecare are motivele sale, unii incearca sa reia relatiile cu amicii din copilarie, de exemplu, pentru simplul motiv ca nu au gasit un „inlocuitor” la fel de bun, daca ma intelegi, altii vor sa reinvie o relatie demult „moarta” deoarece au ajuns la concluzia ca in acea relatie au avut tot ce isi doreau dar la acel moment nu constientizau acest lucru.Fiecare are o parte ascunsa ca tinjeste dupa ceva, ceva care poate „a murit”, ceva care provoaca suferinta, ceva pentru care nu se merita sa lupti.
    De ce nu renuntam?…Dar de ce sa renuntam?

  4. lamya777 spune:

    @Vladi Martinus: Mai am perioade in care imi amintesc de anumite persoane din trecut si de aici provine nostalgia, inca nu sunt impacata cu anumite chestii care s-au intamplat. Tocmai acest aspect vreau sa il „corectez”, vreau sa trec peste si sa fiu fericita pe deplin.

  5. Vladi Martinus spune:

    Acum inteleg…
    Desi poate parea ciudat (tinand cont ca nici macar nu ne cunoastem personal), iti doresc, sincer, sa iti gasesti fericirea. Am trecut si eu prin perioade de genul asta si pot spune ca am o idee despre senzatia pe care o ai.
    O sa „corectezi” acel aspect. Totul tine de incredere si vointa.

  6. lamya777 spune:

    🙂 Nu pare ciudat si iti multumesc de urare, crede-ma ca asta incerc sa fac cu toata puterea mea si cred ca o sa reusesc cat de curand… sa fiu pe deplin fericita.

  7. eleny spune:

    Intotdeauna vom avea tendinta de a ne intoarce intr-un fel sau altul catre persoanele, evenimentele care ne-au marcat intr-un mod pozitiv sau negativ caci acestea ne-au facut ce suntem azi si atunci fac parte din noi…….

    apropo, pentru ca pe mine ma incearca nostalgia momentelor din facultate, salutari si pupici si multa bafta si de ce nu…… la multe realizari personale mai ales caci astea conteaza cel mai mult…insa nu uita pe deplin fericita nu vei fi niciodata……dar e frumos si extrem de important sa iti doresti si sa apreciezi si sa te bucuri cat mai multe de micile momente de fericire.
    aurora

  8. misscinnamon spune:

    De ce nu renuntam?Nu stiu raspunsul la intrebarea ta, insa cu siguranta ma regasesc in ceea ce ai scris.Poate pentru ca daca as renunta, mi’ar fi fi frica sa nu renunt si la o parte din sufletul meu, poate pentru ca imi place sa ma chinui, poate ca inca mai sper…ca intr’o zi, suferinta mea va fi rasplatita …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s