La multi ani 2010!

Da, vine cam tarziu postul acesta, stiu… dar totusi, ma gandeam la anul trecut, la cat de mult m-a schimbat si la sentimentele pe care le-am incercat.

A fost un an greu, a inceput dificil, prin spitale, ingrijorata, plangand… apoi a continuat cu o perioada de apatie, pentru ca la final sa ajung cumva pe linia de plutire.

Trebuie sa multumesc catorva persoane pentru anul trecut, pentru schimbarile ce au avut loc in mine… trebuie sa dau „Cezarilor” ceea ce este al lor.

In primul rand, as vrea sa ii multumesc lui Mihai pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat la moartea bunicii mele. Stiu ca i-am gresit, dar sper sa fie fericit si sper ca macar putin sa ii fi intors ajutorul si sprijinul pe care mi l-a acordat el. Mihai, nu ai trecut neobservat prin viata mea si sper ca nici eu nu am trecut astfel prin a ta…

Vreau sa le multumesc Alinei si lui Tudor, fosti colegi de facultate pe care eu ii consider prieteni foarte buni. Intr-un fel sau altul mi-au demonstrat ca sunt langa mine. Sper ca si ei sa ma simta la fel de aproape de ei.

Vreau sa ii multumesc unui prieten foarte bun pentru ca imi asculta aberatiile din cand in cand si uneori imi mai da cate o „palma psihologica” pentru a iesi din naivitatea si copilaria mea, asa cum zice el. 🙂

Sfarsitul anului a adus cumva mai multa liniste in viata mea, nu au mai avut loc evenimente majore sau cel putin nu majore in sens negativ.

Un an nou a inceput, cu mult mai multa liniste decat cel trecut, poate cu unele framantari interioare, dar asta este un subiect pentru alt blogpost.

La multi ani tuturor inca o data si un an plin de bucurii va urez!

Anormal sa fie normal

If_only__by_guitarlover333

Vi s-a parut vreodata ca ceva este anormal, ceva ce este, de fapt, asa de normal… Si voua vi se pare, din punct de vedere rational, atat de normal… si cu toate acestea, vi se intampla si vi se pare anormal.

Stii ca ar trebui sa te bucuri, sa urli, sa plangi de fericire si cu toate acestea, nu te poti bucura pe deplin deoarece ti se pare ca nu ti se poate intampla tie, ti-e teama sa nu te trezesti.

Am trecut prin atat de multe chestii urate incat acum cand totul este bine, cand nici macar certurile cu tata nu ma mai afecteaza, cand nu traiesc decat pentru fericirea mea si a lui, nu imi vine sa cred, nu imi vine sa cred ca este adevarat… nu ma pot bucura pe deplin de tot ceea ce mi se intampla pentru ca mi se pare anormal ceva atat de normal… fericirea…

Nu vi se pare crud?! Mie mi se pare extrem de crud faptul ca nu ma pot bucura pe deplin de fiecare zi. Mi se pare crud ca toate intamplarile trecute ma fac sa stau cu „frica-n san”, cu temerea ca in orice secunda ma voi trezi si visul frumos se va termina…

(Foto – Deviantart.com)

Teama sa speri

LOVE_by_Frenzyy

„I’m fighting hard
To hold my own
No, I just cant make it
All alone”      

(Madcon-Beggin)

Sunt furioasa pe mine, furioasa pentru ca pana acum am pierdut timp, cuvinte, sentimente, emotii, imbratisari pentru cateva persoane care nu le meritau indeajuns. Nu, nu spun ca nu am cunoscut persoane deosebite, care m-au impresionat si mi-au atins sufletul in felul lor specific…dar au fost si persoane care nu au starnit sentimente adevarate in sufletul meu si cu care nu ar fi trebuit sa pierd timpul. Suna egocentrist?! Poate!

De ce mi-am dat seama acum?! Pentru ca am gasit persoana care le merita… Si o spun cu foarte mare precautie sa nu exagerez… Mi-am luat marja necesara astfel incat sa nu doara, sa nu gresesc, sa fiu sigura…

Si mi-e teama, mi-e ingrozitor de teama de sentimentele mele, de viitor, de dor, de a spera… 

In trecut imi doream sa am puterea sa ma  abtin, sa „suflu si in iaurt”, doream sa am mai multa grija sa nu sufar, dar nu am reusit niciodata sa fac asta… acum pot spune ca am reusit, dar nu mai vreau, stiti voi: ai grija ce iti doresti ca s-ar putea indeplini…

Hai ca am inceput sa vorbesc in proverbe si vorbe de duh!

Este atat de bine, totul este atat de bine incat imi este teama ca ma voi trezi, ca voi constata ca totul este un vis plasmuit de mintea mea… imi este atat de teama sa nu dispara incat imi este teama sa ating, sa vad daca exista cu adevarat…

Nu, nu mai vreau sa se shimbe nimic niciodata, asa totul este perfect… am mai spus-o si anterior, simt acest lucru in fiecare secunda din zi, in fiecare vis avut noaptea…

(Foto – Deviantart)

So easy…

Easy_by_BeeTralalaTotul este atat de usor… exact cum imi imaginam, exact cum imi doream… oare de ce nu am descoperit acest vis mai devreme? De ce a trebuit sa descopar prin metoda dura?

Este atat de bine, atat de usor, atat de natural… imi place la nebunie… nu vreau sa se mai schimbe nimic, niciodata… asa este perfect!

Multumesc!

Impossible is nothing

impossible_is_nothing_by_spiritka

Ai simtit vreodata ca totul este posibil, ai simtit vreodata ca trebuie sa strigi in gura mare, sa urli cat de bine este, ai simtit ca te topesti de fericire?

Dar ai simtit vreodata cum treci de la rau la bine, de la tristete la fericire, de la Iad la Rai, de la lacrimi la zambete?

EU am simtit si este incredibil de bine!

Se poate, totul se poate, trebuie doar sa crezi. EU cred ca se poate si daca nu se poate chiar acum, sigur va fi in viitor, visele devin realitate.

Am realizat in ultima vreme ca am „crescut”, gandesc altfel decat acum 2 ani si cred ca este mult mai bine acum. In trecut purtam resentimente in suflet, sufeream mult prea mult pentru chestii neimportante, nu stiam sa fac liste de prioritati. Dar totul s-a schimbat de ceva timp incoace si ar trebui sa utilizez acest avantaj, ar trebui sa incep in mod constient sa ma dezvolt mai departe. Asta este preocuparea mea de baza in prezent, eu cu mine si cu persoana mea! Suna egoist sau egocentrist ?Poate…si ce daca?! 😀

Acum trei zile ma simteam la pamant, acum simt cum plutesc. Am senzatii, ganduri si sentimente cum nu am mai avut de minim 2 ani si jumatate si este atat de bine, mi-era atat de dor… nu vreau decat sa stau si sa absorb toata energia, sa simt cum sufletul meu devine mai plin de fericire.

Nu am ranchiuni, nu am resentimente, nimeni nu ma poate rani oricat s-ar chinui si asta se datoreaza in principal unor stari pe care le-am constientizat de curand. Ma simt invincibila din acest punct de vedere.

Incet, incet, totul intra pe un fagas mai bun, pe calea spre fericire. Am renuntat la a face decizii compensatorii, nu mai sunt dispusa sa ma multumesc cu ceva, vreau doar fericire pura si absoluta.

Simt ca traiesc, sunt invincibila si totul este posibil!!

Multumesc!

Silence

silence_by_zavarkaNu am mai scris de mult timp, nu am mai scris des de mult timp. Nu am povestit despre excursia in Delta de la sfarsitul verii, nu am povestit despre saptamana petrecuta in Polonia pentru un training, sunt multe lucruri care s-au intamplat despre care nu am povestit nimic.

Am petrecut o perioada mai ciudata in ultima vreme… de ce ciudata? Pentru ca totul este mult prea bine, imi place viata mea de acum, imi place sa astept weekendul, sa vina peste mine cu necunoscutul lui… Imi place sa adorm tinandu-l in brate.

Imi place cum multi cunoscuti, prieteni ma iau oarecum in ras in ceea ce il priveste pe el, asta pentru ca ei nu stiu nimic… foarte putine persoane stiu totul de la inceput, doar ele pot intelege.

Au fost momente in care i-am zis sa plece, am plans, l-am gonit, dar nu a renuntat… m-a strans in brate pana cand criza a trecut, amintirile si lacrimile s-au sters…

Sunt multe care s-au intamplat in ultima vreme si pe care inca nu le constientizez indeajuns…ciudat, chiar imi dau seama ca nu sunt constienta de multe chestii, dar este bine, asa ma simt bine.

Trecutul este foarte complicat, in ultima vreme am intles cat de greu este sa scapi de trecut, sa treci peste el, sa ii faci pe cei din jurul tau sa ierte anumite greseli facute de tine in trecut, culmea, chiar daca nu ii cunosteai pe cei carora le explici in prezent. Ce parere aveti de asta? Este bizar totusi sa incerci sa explici ceva din trecutul tau cuiva cunoscut dupa intamplarea respectiva. Nu, nu ar trebui sa ne cerem scuze sau sa explicam ceea ce suntem, sa ne para rau pentru ceva ce am facut. Cred ca am mai zis-o intr-un alt blogspot: Este mai grav sa regreti ca nu ai facut ceva decat ca ai facut acea chestie. Asta este unul dintre motto-urile mele.

Multe persoane cunoscute mie, mai mult sau mai putin apropiate au ramas surprinse de anumite parti din viata mea prezenta, din intamplarile din ultima vreme.

Apropo de asta…urasc sa merg la dentist, dintotdeauna am urat aceasta chestie, mai ales din cauza ca a trebuit sa merg cand eram mica pentru niste carii… iar procedurile se faceau fara anestezie. De vreo 3-4 luni incerc sa imi fac curaj sa merg la dentist, acum o luna si ceva am reusit… In fiecare saptamana spuneam ca saptamana ce urma o sa ma duc la dentist. Sa zicem ca a fost un fel de curaj din partea mea, a trebuit sa trec peste o temere mare de-a mea… Asa am invatat ca iti trebuie mult curaj pentru a trece peste o temere si de asemenea, daca reusim, totul pare mai bine dupa, increderea in sine creste foarte mult. Va recomand sa faceti ceva de care va este teama, veti vedea ca dupa ce veti reusi, va veti simti mult mai bine, mult mai increzatori.

Pe de alta parte, in contrast cu unele persoane care ma vad schimbandu-ma, sunt si altele care considera ca nu m-am schimbat de ani de zile, asa cum mi s-a spus aseara de catre un vechi prieten. Nu stiu pana la urma cine are dreptate, sa zicem ca incerc sa pastrez partile bune si sa le schimb pe cele care nu imi plac.

Cineva imi spunea o data ca fericirea se obtine doar pornind dinauntru, ca nu ne putem baza pe cei din jur pentru a fi fericiti, ca trebuie realizata o introspectie pentru a fi fericiti. Recunosc ca nu intelegeam ce spunea si ca nu eram de acord… Nici acum nu sunt pe deplin de acord, dar inteleg perfect ca trebuie sa ne cunoastem foarte bine pe noi insine pentru a putea fi fericiti alaturi de cei din jur. Fericirea, la fel ca toate chestiile din lumea asta, este relativa, fiecare om are o alta definitie a fericirii. Tot ceea ce conteaza este sa stim ce ne face fericiti, iar asta se poate realiza numai prin introspectie, aici avea cunoscutul meu dreptate. Exact acest lucru incerc eu sa obtin acum si cred ca reusesc putin cate putin.

Dupa cum puteti vedea, voi, cei care cititi mai mult sau mai putin „under cover”, dupa o perioada de liniste, scrierea mea nu este foarte coerenta, dar sper ca ati tras totusi niste concluzii/sfaturi de aici. 🙂

Nu te las

„- Lasa-ma!…

– Nu te las, nu vreau sa te las!!!”

Si o tine in brate, vrea sa fuga, se zbate, dar el nu o lasa… O iubeste prea mult… De ce? Din cele mai simple motive, pentru ca are grija de el, pentru ca este ceva ce i-a lipsit de mult timp si nimic nu mai conteaza cand este cu ea.

Se lupta cu ea, se lupta cu demonii si temerile ei, precum si cu dorintele ei… Se lupta pentru a i le indeplini…

Ea… isi continua viata, ii trebuie echilibrul oferit de el si cu toate astea se zbate, ramasita din sufletul ei „urla” din cand in cand, atunci cand se teme ca va fi data afara. Stie ca nu mai merge asa, stie ca nu ii este bine asa, stie ca viata ei asteapta, stie ca nu trebuie decat sa „intinda” mana si sa ia ceea ce i se cuvine… Dar amintirile dor uneori mult prea mult, sentimentalul invinge rationalul si asa ea incearca mereu sa fuga, sa fuga de cel care are grija de ea, de cel care o ii asculta suspinele si ii sterge lacrimile varsate din cauza trecutului…

Oare el chiar nu va fugi, chiar isi va respecta promisiunea de a nu o lasa singura? Chiar si atunci cand probabil nu va mai suporta strigatele ei de durere? Greu de crezut, greu de imaginat…

Echipa vs Cuplu

In ultima vreme am devenit destul de realista/oportunista/egoista sau cum vreti voi sa mai ziceti… Bunica mea imi spunea acum scurt timp ca este fericita pentru ca ma mai gandesc si la mine, iar actiunile mele sunt menite sa aduca intr-o „stare” de mai bine… Si da, chiar asta incerc sa fac, desi nu reusesc inca pe deplin acest lucru.

Si totusi imi dau seama ca nu are niciun farmec realizarea unor obiective in viata daca nu esti langa cineva. Da, ca orice om am in minte anumite obiective, anumite dorinte pe care doresc sa mi le indeplinesc, anumite chestii pe care doresc sa le obtin.

Sa revenim la ideea principala… un cuplu nu poate fi numit un cuplu adevarat si nu poate rezista mult timp daca nu formeaza o echipa. Am vorbit si mai demult despre „modelul” meu de relatie, de familie, model pe care nu l-am vazut la mine in familie, ci un pic mai departe la niste prieteni de familie foarte buni… Ii stiu de cand stateau intr-o garsoniera proaspat casatoriti si amandoi lucrau, ea la o banca si el …nu mai stiu pe unde, apoi cand au avut un baietel s-au chinuit sa iasa la liman, sa faca ceva pe cont propriu… Au stabilita o firma de transport, s-au chinuit mult in orasul acela mic, coruptia fiind mult prea mare. Au cumparat o darapanatura de casa in care au investit foarte mult pe parcursul mai multor ani pentru a reusi sa spuna ca au intr-adevar un camin. Baietelul s-a dovedit a fi un copil foarte cuminte si silitor, lucru datorat in mare parte si educatiei de care a avut parte… Acum o duc foarte bine, ea a renunta de cativa ani la postul ei si se ocupa doar de firma, el inca mai lucreaza la o alta firma, ocupandu-se, cat poate, si de firma lor, desi casa, copilul si afacerile firmei raman in mare parte in „gestiunea” sotiei…

Asta inteleg eu printr-o echipa, oameni care sa tinda catre acelasi tel, sa aiba aceleasi planuri… sa stie ca este cineva cu care si pentru care continua sa munceasca, sa traiasaca, cineva cu care vor putea zambi la batranete vazandu-si copiii/nepotii cum tind catre telurile vietilor lor…

Da, ma puteti contrazice si puteti spune ca asta ar fi definitia cuplului, dar va contrazic… uitati-va in jurul vostru, cate cupluri „lucreaza” pentru ei, pentru binele lor COMUN? Prea putine din pacate… Dupa cum si statisticile o arata, in ultima vreme tot mai multi oameni divorteaza, devenind chiar o moda, din diverse motive invocate. De ce se mai casatoresc daca nu considera ca pot trai impreuna pentru totdeauna? Nu spun ca nu exista accidente sau situatii limita, dar totusi, statistica este infricosatoare…

Vreau o echipa, vreau sa am un tel comun cu altcineva, si nu in sensul de pura coincidenta a telurilor, ci chiar sa fie acelasi tel… Asta imi doresc pentru restul vietii mele, asta visez, asa mi-ar vindeca toate temerile si mi-ar da aripi sa cuceresc lumea, alaturi de cel caruia i-as da si eu aripi sa cucereasca varfurile pe care le tinteste… Totusi, are si cuplul un avantaj pentru cei egoisti… Adica, amandoi sunt egoisti, nu pierd nimic in favoarea celuilalt, insa si catigurile sunt mult diminuate si…bucuria lor nu este nici pe departe aceeasi…

Stiu ca acesta nu a fost una dintre cele mai coerente postari ale mele, insa sper ca s-a inteles ceea ce vroiam sa spun, conceptia mea asupra unei relatii, asupra unui cuplu care ar putea rezista pentru totdeauna.

Voi vreti un cuplu sau o echipa?

Ciudat…

Inainte de a scrie orice despre Viena sau despre Romania… spun doar ca mi se pare ciudat, ciudat cum cu varsta incepi sa iti doresti altceva…ceva mai bun, ceva mai „sanatos”… cum ochii mei vad, iar inima mea doreste…

Nu, nu cred ca este de la recenta implinire a varstei de 22 de ani… mi se intampla de ceva vreme… vreau altceva, vreau sa construiesc mai sus, mai mult, mai puternic, mai rezistent… VREAU!