The pink train

Sa ne imaginam ca viata este ca o retea de metrouri, cu sanse care vin si pleaca, sanse reprezentate de trenurile respective. Da, stiu ca este o idee putin cam invechita, dar ma gandeam acum cateva zile la ea, iar un prieten mi-a modificat perceptia… destul de drastic.

Sa zicem ca stai pe peron si astepti sa vina ACEL tren, trenul care este perfect pt tine, pe care l-ai asteptat toata viata… Si vine, nu opreste, trece pe langa tine sau, pur si simplu, tu nu poti urca in el, desi iti trebuie atat de mult sansa asta…

Pana acum cateva zile credeam ca astfel de trenuri vin doar o data in viata, trec pe langa mine si isi continua drumul fara sa se mai intoarca daca nu profit de moment… Cu toate acestea, cineva mi-a schimbat perceptia complet. Si culmea, respectivul nu a utilizat argumente, dovezi puternice, ci doar o incredere enorma care se simtea in voce, in ceea ce spunea, asta m-a surprins si pe mine.

Ideea este ca acel tren se va intoarce pentru ca si el are nevoie de tine, si tu ii esti necesar/a. Si chiar daca tu nu te poti urca in el, va sta, va astepta ca acest lucru sa se intample pentru a pleca mai departe. Daca chiar trebuie sa se intample, daca chiar asa a fost sa fie, daca chiar are nevoie de tine si daca chiar ai nevoie de el, te va astepta… Nu stiu, chiar eram convinsa ca o sansa ce vine, dispare la fel de repede daca nu este luata in serios… se pare ca cineva cu mai multa experienta de viata m-a convins ca este altfel si chiar nu am avut nevoie de argumente, dupa cum am spus mai sus, increderea aratata mi-a fost de ajuns.

Pana la urma, trebuie sa recunosc, ceea ce mi-au spus multi apropiati, ma grabesc uneori prea mult, sunt prea agitata, iau viata un pic cam in serios si uneori sar peste unii pasi pentru a ajunge si mai departe… Aceasta descriere se potrivea conceptiei mele potrivit careia trebuie sa „bati fierul cat este cald”, adica trebuie sa profiti de orice iti ofera viata, cat mai repede, pana nu dispare….

Dar da, acum imi dau seama cat ma inselam… si o data cu ideea aceasta se asterne si un fel de calm in mintea mea… nu trebuie sa mai fug nicaieri, nu trebuie sa ma mai grabesc, ma vor astepta, toti/toate vor fi langa mine pana cand voi fi gata sa le iau in maini si sa le posed in adevaratul sens al cuvantului. Chestia asta ma face sa ma simt atat de bine…

Nu, nu afirm ca voi avea totul, ca totul este pentru mine, afirm doar ca ceea ce este pentru mine va fi „pastrat” in continuare pentru mine, pana cand voi fi pregatita sa fac fata acelui lucru pentru ca trebuie sa poti „face fata” chiar si lucrurilor bune pe care ti le ofera viata. Se pare ca tot ceea ce ni se intample, fie bun sau rau, necesita o anumita capacitate… se pare ca trebuie sa fii „apt” ca sa fii fericit… dar despre asta vor vorbi altadata, la o a doua citire a cartii deja faimoase „Formula fericirii”…

Pana la urma, care credeti ca este adevarul? Trenurile vin si pleaca sau asteapta sa urcam…?