Colectionarul

El este colectionarul de fluturi, un barbat anost, sters si fara familie. Un barbat care nu si-a inceput bine viata si deja si-o rateaza.

Ea este studenta la arte, o fata frumoasa, putin pierduta prin lume, dar foarte talentata.

El o iubeste, sau cel putin asa sustine, castiga la pronosport o suma consistenta si nestiind ce sa faca cu banii, se gandeste sa obtina ceea ce isi doreste cu atata ardoare, iubirea ei.

Dupa planificarea minutioasa si perfecta a rapirii, putin cloroform si o calatorie intr-o duba, este inchisa intr-o pivnita undeva in Anglia de catre colectionar. Barbatul a trecut de la colectionarea fluturilor la colectionarea oamenilor.

Nu am de gand sa va povestesc continuarea sau sfarsitul, mi-as dori sa o cititi cat mai multi pentru ca este o carte speciala, plina de inteles, o analiza psihologica dureroasa.

Stiam in mare despre ce este vorba in carte si trebuie sa recunosc ca am fost surprinsa sa vad ca rapirea intervine foarte repede in actiune, ma asteptam sa dureze mai mult constructia intrigii. Chiar ma gandeam ce anume va povesti autorul atat de mult avand in vedere ca intriga a fost aruncata in ochii cititorului in primele 50 de pagini.

Ei bine, nu trebuie sa va puneti aceasta intrebare. Continuarea cartii este o descompunere a celor doua personaje in fata cititorului pentru ca acesta sa  le perceapa in acelasi mod in care autorul o face.

Lipsa libertatii, iubirea, obsesia, incercarile de evadare, toate sunt descrie extrem de detaliat si trebuie sa recunosc ca nu am lasat cartea din mana prea usor. Eram aproape de a pierde autobuze, de a rata statii de metrou doar ca sa mai citesc o pagina.

Colectionarul va va atrage datorita gandurilor si reactiilor sale contrare, va va determina sa nu lasati cartea din mana, sa intelegeti daca este iubire sau doar obsesie, daca trebuie admirat sau trebuie tratat cu mila.

Trebuie sa recunosc ca a devenit una dintre cartile mele preferate, cea mai buna achizitie in materie de carti din ultima vreme.

(Carte – Colectionarul / John Fowles

Poza – Deviantart.com)

Pasiune vs. Obsesie

Vorbeam ieri cu Tiberiu despre pasiuni, in sensul de hobby-uri, si cat de departe pot merge ele… Da, recunosc ca si eu am pasiuni, imi plac povestile de dragoste, ma fascineaza vampirii si eternitatea, dar de aici si pana la a fi obsedata de un lucru este cale mai lunga. Ca de obicei, in alte posturi ale mele din categoria VERSUS, incerc sa identific limita fina dintre doua concepte, sa delimitez ceea ce este bine de ceea ce este rau, sa lamuresc chestiuni care sunt atat de evidente si totusi atat de complicate.

Vedem in jurul nostr oameni obsedati de hobby-urile lor, oameni care dorm cu zeci de animale in casa doar din dragoste de animale, oameni care isi umplu casa de obiecte semnificand o idee, un simbol, mereu acelasi, in fiecare colt al casei. Nu puteti nega ca sunt si oameni care uita pur si simplu de ei, fiind absorbiti complet de acea pasiune pe care o simt. In viziunea mea, aceasta pasiune/hobby se transforma incet, incet intr-o obsesie, daca nu este oprita sau stapanita la timp, lucru negativ din punctul meu de vedere. Nicio obsesie pentru nimeni si nimic nu poate fi benefica, in orice conditii s-ar naste ea.

Oamenii ajung sa fie „devorati” de cate o obsesie si astfel se pierde o parte din spiritul lor, se schimba intr-un mod radical si iremediabil. Se spune ca dragostea este oarba. Eu sunt de parere ca obsesia este oarba. Recunosc, mi s-a intamplat si mie, stiu despre ce vorbesc… din pacate. Se intampla sa se creeze o confuzie intre dragoste si ceea ce este de fapt doar o obsesie uneori bolnavicioasa. Simti ca iubesti, ca nu poti trai fara ea/el, ca ai fi in stare sa mori daca te paraseste… pe naiba, se cheama doar obsesie, parerea mea. Diferenta dintre aceasta obsesie si dragoste o voi detalia intr-un post viitor… poate.

 Revenind, vorbeam cu Tiberiu despre o persoana care si-a umplut casa de obiecte si alte chestii legate de Star Wars, o persoana undeva trecuta de tinerete, singura, care nu face decat sa traiasca pe internet si mai mult doar prin pasiunea sa. Dupa parerea mea, este de fapt o obsesie. Ceva ce te face sa uiti de tine, sa nu mai vezi nimic altceva, de fapt te obsedeaza, nu te pasioneaza. De asemenea, un alt instinct al acestor oameni „obsedati” este caracterul puternic defensiv, isi apara cu putere convingerea, vor sa fie rugati pentru a dezvalui cat de putin din ceea ce ei considera „averea” lor.

Oricum, sentimentul este destul de puternic, acaparant, devorator… aproape ucigator.

Si deseori, chiar se concluzioneaza efectul ucigator al obsesiilor, acest lucru fiind cauza multora dintre sinucideri, parerea mea…

Aveti grija ce va pasioneaza si cand incepe sa va obsedeze…