Anormal sa fie normal

If_only__by_guitarlover333

Vi s-a parut vreodata ca ceva este anormal, ceva ce este, de fapt, asa de normal… Si voua vi se pare, din punct de vedere rational, atat de normal… si cu toate acestea, vi se intampla si vi se pare anormal.

Stii ca ar trebui sa te bucuri, sa urli, sa plangi de fericire si cu toate acestea, nu te poti bucura pe deplin deoarece ti se pare ca nu ti se poate intampla tie, ti-e teama sa nu te trezesti.

Am trecut prin atat de multe chestii urate incat acum cand totul este bine, cand nici macar certurile cu tata nu ma mai afecteaza, cand nu traiesc decat pentru fericirea mea si a lui, nu imi vine sa cred, nu imi vine sa cred ca este adevarat… nu ma pot bucura pe deplin de tot ceea ce mi se intampla pentru ca mi se pare anormal ceva atat de normal… fericirea…

Nu vi se pare crud?! Mie mi se pare extrem de crud faptul ca nu ma pot bucura pe deplin de fiecare zi. Mi se pare crud ca toate intamplarile trecute ma fac sa stau cu „frica-n san”, cu temerea ca in orice secunda ma voi trezi si visul frumos se va termina…

(Foto – Deviantart.com)

Frumoasa si bestia

untitled

Azi dimineata veneam spre birou citind cand a trebuit sa fac o pauza pentru a schimba mijlocul de transport (tramvai–>autobuz) si ochii mi-au cazut pe cartea de povesti Frumoasa si Bestia publicata de ziarul Adevarul. Intr-o milisecunda mi-am amintit cat de mult imi place povestea asta si am decis imediat sa o cumpar pentru mine si pentru propria placere.

Apoi mi-am dat seama ca aproape toate povestile pentru copii sunt sau se pot transforma in niste veritabile metafore ale vietii umane.

Sa ne gandim… ea este o fiinta gingasa, inocenta, frumoasa care se pierde in padure (se pierde in hatisul societatii) si ajunge la un castel unde descopera o bestie (metafora a unui barbat transformat), dar isi da seama ca sufletul lui este neschimbat. Se pare ca societatea si viata l-au schimbat, l-au transformat intr-o bestie care ar trebui sa para fara suflet desi nu este.

Nu vi se pare ca asta se intampla in jurul nostru? Societatea incearca sa ne transforme, sa ne faca sa uitam de sufletul nostru.

Bun, si ce se intampla in poveste in continuare? Pentru cei care nu stiu, presupun ca sunt destui de putini, ei se indragostesc, iar la final bestia se transforma in printul care era de fapt (dragostea era conditia transformarii lui) si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

Deci, dragostea ne transforma, este de la sine inteles, dragostea ne face mai buni sau ne face sa ne amintim de cat de buni suntem in realitate, dar cat de greu este acest proces…

Eu am renuntat, vreau sa raman o bestie…

Ganduri de mai

Acest post este in draft in panoul meu de control de anul trecut, de mult prea mult timp. Este timpul sa il scot la lumina „cititorilor”. 

De ce avem nevoia de confirmare? De ce ne uitam in jurul nostru si ne simtim nesiguri daca vedem ca suntem singura persoana care face/gandeste/simte un anumit lucru? De ce trebuie sa imi confirme el/ea ca ma iubeste? De ce nu se poate sa simtim noi asta, fara cuvinte, doar din priviri?

In ultima vreme dorinta mea de mai mult se simte din ce in ce mai pregnanta. Vreau sa stiu mai mult, sa citesc mai mult, sa invat mai mult, vreau totul mai mult… Si cu toate astea, simt ca multe lucruri nu sunt in regula. Imi doresc atat de mult ca oamenii la care tin, pe care ii iubesc sa fie sanatosi si fericiti si ma scoate din sarite faptul ca nu sta in puterea mea acest lucru.

Ceea ce ma supara si mai mult este ca, fara sa vreau si fara sa stiu, chiar si eu cauzez suparari, tristeti oamenilor dragi mie. Oare de ce se intampla asa? De ce nu putem controla toate variabilele astea? De ce dorintele noastre cele mai arzatoare nu se pot indeplini? Mai ales cele care sunt de bine … de fericire…

In ultimele doua saptamani am fost extenuata din cauza muncii, am incercat sa rezolv toate sarcinile care mi s-au acordat si, spre bucuria mea, chiar am reusit destul de bine. Dar asta nu este de ajuns… mereu vrem/vreau mai mult.  Cursurile pe care le-am aprofundat la masterul de comunicare m-au ajutat destul de mult si mi-au mai deschis putin ochii, cred ca materiile exacte suprima oarecum sentimentele si comunicarea dintre oameni, capacitatea de comunicare interumana.

Am multe sentimente contradictorii in acest moment, de fericire, de tristete, de amintiri, totul este un amalgam. Am recuperat asta seara cateva episoade din serialul Anatomia lui Grey care in ultima vreme s-a deprimat destul de mult… poate din cauza asta ma simt si eu putin mai deprimata acum…

La fel ca in ultimele mele blogposturi de pana acum, nu mai am coerenta, nu mai pot exprima ideile si sentimentele mele concret, poate tocmai d-aia este un amalgam in mintea mea,  poate tocmai d-aia nu mai scriu asa de des pe paginile astea….

In orice caz, oricat de mult m-ar enerva trezitul din somn, imi place sa aud „Te iubesc!” in somn, in miezul noptii….

 

 

 

Iarta-ma…

Ce este mai bine? Sa o iubesti si sa suferi langa ea sau sa renunti la ea si sa incerci sa fii fericit cu altcineva?

Sunt intr-o perioada destul de grea pentru mine din punct de vedere al echilibrului emotional, ma enervez repede, ma simt obosita, vreau sa fiu singura si sa nu fac nimic, doar sa ma uit la filme. Cred ca cel mai bine pentru mine ar fi sa ma apuc sa invat pentru examenele din iarna de la ACCA pentru a-mi mentine mintea ocupata cu altceva. Vreau sa imi fac neaparat un program de care sa ma tin relativ corect, program care ma va ajuta sa ma simt bine, sa simt ca fac ceva si ca indeplinesc ceea ce vreau.

Cum se poate sa suporti atat de multe de la persoana pe care o iubesti? Oare oamenii care sufera nu au nicio limita?

Iarta-ma te rog, pentru toate chinurile la care te supun, pentru faptul ca nu poti renunta la mine, ca nu poti sa treci peste mine, iarta-ma pentru ca ma simt ca un drog si simt ca te-am drogat…

Nu, nu mai pot scrie nimic… toate ideile zboara in capul meu precum un stol nehotarat, un stol in care fiecare pasare are propriul traseu de zbor, care nu coincide cu al niciunei alte pasari…

Nu te las

„- Lasa-ma!…

– Nu te las, nu vreau sa te las!!!”

Si o tine in brate, vrea sa fuga, se zbate, dar el nu o lasa… O iubeste prea mult… De ce? Din cele mai simple motive, pentru ca are grija de el, pentru ca este ceva ce i-a lipsit de mult timp si nimic nu mai conteaza cand este cu ea.

Se lupta cu ea, se lupta cu demonii si temerile ei, precum si cu dorintele ei… Se lupta pentru a i le indeplini…

Ea… isi continua viata, ii trebuie echilibrul oferit de el si cu toate astea se zbate, ramasita din sufletul ei „urla” din cand in cand, atunci cand se teme ca va fi data afara. Stie ca nu mai merge asa, stie ca nu ii este bine asa, stie ca viata ei asteapta, stie ca nu trebuie decat sa „intinda” mana si sa ia ceea ce i se cuvine… Dar amintirile dor uneori mult prea mult, sentimentalul invinge rationalul si asa ea incearca mereu sa fuga, sa fuga de cel care are grija de ea, de cel care o ii asculta suspinele si ii sterge lacrimile varsate din cauza trecutului…

Oare el chiar nu va fugi, chiar isi va respecta promisiunea de a nu o lasa singura? Chiar si atunci cand probabil nu va mai suporta strigatele ei de durere? Greu de crezut, greu de imaginat…

Fructul oprit

Sunt absolut convinsa ca doar titlul v-a facut sa va dati seama despre ce vreau sa vorbesc… Si sunt si mai convinsa ca fiecare dintre noi s-a aflat cel putin o data in viata in situatia despre care voi vorbi… situatia tentatiei fructului oprit.

Daca nu ma insel, si in Formula fericirii am citit ceva despre acest aspect, dar va trebui sa o recitesc pentru a prezenta ideile cu fidelitate… Oricum, este bine stiut ca ceea ce ne este „interzis” intr-un fel sau altul devine cel mai tentant lucru pentru noi, ne captiveaza atentia, concentrarea si vointa, vointa pentru a-l avea.

De ce omul este mereu atras de ceea ce ii este inaccesibil, de ceea ce probabil nu va avea niciodata… Iar daca il obtine, deseori se intampla sa ii treaca pasiunea destul de repede pentru acel lucru si sa inceapa a se concentra pe ceva nou, poate si mai greu de obtinut ca cel anterior.

Un alt aspect ar fi ca multe dintre aceste lucruri greu de obtinut nici macar nu sunt „benefice” omului nostru, el fiind constient ca nu i-ar trebui/nu are rost/etc, dar cu toate acestea, continua sa lupte cu morile de vant pentru a-l obtine.

De ce oamenii nu sunt mereu fericiti cu ceea ce au sau, mai bine zis, de ce intotdeauna trebuie sa fie ceva shiny spre care sa accedem, ceva care sa ne atraga privirea/atentia/vointa, exact cum un copil mic este atras de o jucarie noua. Pana si copilul se plictiseste de jucaria noua destul de repede dupa ce a plans mult pentru a-si convinge parintii sa o cumpere.

Oamenii „maturi” nu mai au aceeasi reactie a copilului, dar asta nu inseamna ca esenta este diferita… esenta este similara – vrem ceva cu ardoare, incercam sa il obtinem prin diverse mijloace, dar calmul de dupa momentul culminant nu dureaza foarte mult, de obicei…

Dar ce se intampla atunci cand nu obtinem ceea ce ne dorim? Timpul trece, in functie de dimensiunea dorintei noastre si frustrarea va urma, intr-o mai mare sau mai mica masura. Cum vad eu solutia rezolvarii acestei frustrari? Pai, ne reorientam catre ceva ce ni se pare si mai „bun” decat cel care ne-a provocat frustrarea.

Vorbeam cu un prieten cum omul nu are puterea psihologica de a se abtine de la ceva, ci dimpotriva, el trebuie sa se reorienteze catre altceva pentru a uita primul element. Stiti vorba aia din batrani: „Cui pe cui se scoate”… De multe ori am auzit-o, dar cineva, poate mai inteligent, a scos si continuarea: „Dar ramane gaura”. Eh, totusi o gaura nu este chiar atat de grava, nu? 😀

Dar hai ca deviez de la subiect… daca am vreunul…

 Pe scurt, uneori ma fascineaza cum ceva ce nu pot avea imi atrage atentia atat de puternic, iar apoi ma minunez cum atunci cand il ating, nu mai este la fel…