O sa plutesc?

M-am apucat de lectii de inot, astazi a fost a patra sedinta, sunt la mijlocul cursului si cu toate astea, abia astazi am reusit sa imi inving frica de apa. Dupa ce, prima oara azi cand am intrat in bazin, tremuram de frica si eram panicata, doua ore mai tarziu am reusit sa plutesc singura, fara instructor, fara pluta si sa inaintez frumos prin apa.

Stiu, nu vi se pare mare lucru, dar eu eram atat de fericita pentru ca am reusit. Colegii mei de grupa sunt mult mai avansati si eu trebuie neaparat sa recuperez, ceea ce am reusit eu azi trebuia sa fac de la a doua ora. Asa a fost si la scoala de soferi, abia pe la sfarsit am inceput sa ma relaxez si sa ma bucur de masina.

Iau aer adanc in piept, las capul in apa, ridic picioarele, intind maine si incep sa dau incet din picioare astfel incat sa inaintez usor… si acum imi bate inima mai repede cand imi amintesc. Vedeam gresia albastra de pe fundul bazinului si cum lasam in urma fiecare dunga de pe fundul bazinului. A fost un sentiment de libertate, de succes, de bucurie, dupa aceea mai mult de o ora am facut ture prin bazin, pana la jumate ca nu ma tine respiratia mai mult (respiratia este urmatorul pas de invatat).

Asa este si in viata, instinctul de conservare al omului este cel mai puternic instinct, mai puternic decat cel de reproducere (ca doar nu te poti reproduce mort fiind).

M-am chinuit atat de tare sa plutesc, am fost atat de incordata in primele ore, am avut nevoie de instructor ca sa ma ajute, ma duceam la fund daca simteam ca nu ma mai sustine, nu aveam incredere in mine, ma panicam, luam apa la bord si ma duceam la fund…

Asa am incercat sa fac si in viata, am facut tot ce am putut pentru a fi bine, am vrut cu toate fiinta mea sa plutesc, sa simt ca plutesc in apa iubirii, dar nu am avut instructor, nu a fost nimeni sa ma ajute, sa ma scoata la suprafata,  sa ma invete cum sa ma misc pentru a nu ma duce la fund, am facut cum am stiut eu mai bine, dar nu a fost de ajuns…

Si pana la urma…in ziua in care am plutit in bazin, m-am dus la fundul bazinului in viata reala. Ironie, paradox? Poate… dar asta este realitatea cruda…

Care sunt sansele sa plutesc, sa fiu fericita daca nici macar mama nu considera ca as putea… oare chiar vorbea serios?

Pastila uitarii

„You take the blue pill and the story ends. You wake in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill and you stay in Wonderland and I show you how deep the rabbit-hole goes.” (The Matrix)

Nu ai vrea cateodata sa te pui capul pe perna seara si a doua zi sa te trezesti fara o parte din amintiri, fara anumite sentimente? Evident, o selectie atenta a amintirilor si a sentimentelor… Ai simtit vreodata tristete cand te-ai trezit dimineata? Si asta nu pentru ca ai dormit prea putin, ci doar pentru ca nu vrei sa te trezesti la realitate.

Ca sa fie clar, nu am tendinte sinucigase si nici nu sprijin astfel de comportamente, pur si simplu simt o revolta interioara cu privire la „organizarea lumii”.

Nu cred in vorbele batranilor care spun ca mai tarziu ne vom aminti si vom rade de toate… nu se poate, intotdeauna ramane ceva, un detaliu care ne baga in melancolie, care ne face sa ne dorim intoarcerea in trecut, oare cand se va inventa masina timpului?

As vrea sa imi ofere cineva o pastila care sa imi poata sterge macar unele amintiri, sa o inghit si apoi totul sa dispara, sa sterg amintiri dureroase, cuvinte spuse la nervi, lacrimi, orice ma impiedica acum sa respir liber.

Tu ce ai vrea sa dai uitarii?

(Poza – Deviantart.com)

Ganduri de mai

Acest post este in draft in panoul meu de control de anul trecut, de mult prea mult timp. Este timpul sa il scot la lumina „cititorilor”. 

De ce avem nevoia de confirmare? De ce ne uitam in jurul nostru si ne simtim nesiguri daca vedem ca suntem singura persoana care face/gandeste/simte un anumit lucru? De ce trebuie sa imi confirme el/ea ca ma iubeste? De ce nu se poate sa simtim noi asta, fara cuvinte, doar din priviri?

In ultima vreme dorinta mea de mai mult se simte din ce in ce mai pregnanta. Vreau sa stiu mai mult, sa citesc mai mult, sa invat mai mult, vreau totul mai mult… Si cu toate astea, simt ca multe lucruri nu sunt in regula. Imi doresc atat de mult ca oamenii la care tin, pe care ii iubesc sa fie sanatosi si fericiti si ma scoate din sarite faptul ca nu sta in puterea mea acest lucru.

Ceea ce ma supara si mai mult este ca, fara sa vreau si fara sa stiu, chiar si eu cauzez suparari, tristeti oamenilor dragi mie. Oare de ce se intampla asa? De ce nu putem controla toate variabilele astea? De ce dorintele noastre cele mai arzatoare nu se pot indeplini? Mai ales cele care sunt de bine … de fericire…

In ultimele doua saptamani am fost extenuata din cauza muncii, am incercat sa rezolv toate sarcinile care mi s-au acordat si, spre bucuria mea, chiar am reusit destul de bine. Dar asta nu este de ajuns… mereu vrem/vreau mai mult.  Cursurile pe care le-am aprofundat la masterul de comunicare m-au ajutat destul de mult si mi-au mai deschis putin ochii, cred ca materiile exacte suprima oarecum sentimentele si comunicarea dintre oameni, capacitatea de comunicare interumana.

Am multe sentimente contradictorii in acest moment, de fericire, de tristete, de amintiri, totul este un amalgam. Am recuperat asta seara cateva episoade din serialul Anatomia lui Grey care in ultima vreme s-a deprimat destul de mult… poate din cauza asta ma simt si eu putin mai deprimata acum…

La fel ca in ultimele mele blogposturi de pana acum, nu mai am coerenta, nu mai pot exprima ideile si sentimentele mele concret, poate tocmai d-aia este un amalgam in mintea mea,  poate tocmai d-aia nu mai scriu asa de des pe paginile astea….

In orice caz, oricat de mult m-ar enerva trezitul din somn, imi place sa aud „Te iubesc!” in somn, in miezul noptii….

 

 

 

Ca un burete

De la o vreme incoace am o energie deosebita in mine, o energie care ma impinge sa citesc mai mult, sa stiu mai mult, sa invat mai mult. Nu stiu exact de ce s-a provocat starea asta a mea, dar stiu ca as vrea sa aiba ziua 25 de ore pentru a folosi ora in plus pentru a citi. Ce anume? Orice, de la belestristica pana la fiscalitate, ceea ce constituie activitatea mea la birou.

Ieri m-am intalnit cu o veche cunosinta de a mea, pot spune un prieten care m-a ajutat cu multe chestii si pe care il consider un om deosebit, un om care pot spune ca m-ar putea ajuta neconditionat desi nu ne stim de o viata si nici nu avem vreo legatura de sange intre noi. Rareori mai intalnesti astfel de oameni care sa te ajute fara a-ti cere nimic in schimb, oameni care se gandesc cum sa reuseasca, cum sa se autodepaseasca.

Si prietenul asta al meu, sa ii spunem M. mi-a dat o idee buna de doctorat si s-a oferit sa ma ajute oarecum. Un doctorat care sa ma readuca pe directia mea initiala, adica latura economica. Sa nu uitam ca acum fac un master pe comunicare si relatii publice, care nu este prea aproape de domeniul meu de activitate.

Trebuie sa ma interesez daca se poate sa incep doctoratul in acelasi timp cu derularea masterului si daca s-ar putea chiar ca mi-ar placea ideea sa il incep in toamna. De ce? De ce vreau mereu mai mult pe domeniul asta? De ce vreau mereu sa stiu mai mult, mai bine? …. hmm…n-as putea spune, sa zicem ca ma simt ca un „burete” unul care absoarbe tot mai multa informatie si nu se mai satura. Repet, mi-ar placea ca ziua sa aiba mai multe zile?

Sunt nebuna? Poate doar putin dar este atat de bine 😀 Ma multumeste chestia asta, faptul ca fac ceva pentru mine, pentru cariera mea, pentru binele meu, in ideea ca o sa am candva inspiratia divina si banii necesari pentru a incepe o afacere proprie si personala.

Nu am mai scris de mult timp pe blog si in ultima vreme scriu si mai rar, mai neclar… Sper sa imi revin, am multe de spus dar nu stiu cum sa le spun exact…

 

In reverse

Pe scurt, este vorba despre o viata traita invers, te nasti batran si intineresti pe masura ce inaintezi in varsta… Oare cum ar fi asta? Cu siguranta ar fi dureros daca te-ai raporta la cei din jurul tau, la familie sau prieteni, cu siguranta ti-ar fi imposibil sa fii fericit intr-o relatie de iubire, dar totusi…cate beneficii ai avea…

Acum ganditi-va cum ar fi daca toate lucrurile s-ar petrece invers… Nu, nu ma refer sa ne intoarcem in timp sau asa ceva, ci pur si simplu, in curgerea normala a lucrurilor.

Am vazut de curand filmul The curios case of Benjamin Button si m-a surprins simplitatea ideii lui. Am mai intalnit ideea asta si prin alte surse dar sa o vad si ecranizata…a avut un alt impact.

Sa incepi o relatie prin a o termina, sa o continui uitand putin cate putin totul despre persoana de langa tine, uitand tot ceea ce initial stiai despre ea pentru ca la sfarsit sa iti continui viata fara a-ti aminti nimic despre cea/cel pe care ai iubit-o/l-ai iubit. Poti spune ca ar fi excelent asa, dar ce faci cu toate amintirile frumoase, superbe pe care ai fi vrut sa le pastrezi pentru vesnicie…

Ce s-ar intampla daca am muri fiind copii? Oare pacatele ne-ar fi iertate? Oare nu ar mai exista Iad? Oare Raiul ar fi doar o mare „gradinita” pentru copiii care s-ar duce acolo?

Da, stiu ca este SF sau, ma rog, o parabola a lumii actuale, dar ideea este extrem de interesanta…

Si totusi, cum ar fi daca ar fi?

De ce nu renuntam?

Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.

Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?

Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?

Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.

Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider „soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).

Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…

Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!

Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…

De ce nu renuntam?

Soarele nu dispare niciodata

De ce va aparea mereu Soarele? De ce dupa furtura Soarele ne lumineaza privirile? Foarte simplu, pentru ca Soarele nu pleaca nicaieri, este mereu acolo deasupra norilor, mereu asteptand sa lumineze culorile Pamantului….

Nici nu stiu daca ceea ce vreau sa spun eu aici este pozitiv sau negativ, optimist sau nu…

Da, m-am mutat, am dat si admiterea la master, am intrat la taxa, dar nu este asa grav. Inca nu sunt obisnuita cu noua mea casa, cu camera care este DOAR a mea, cu noua schimbare, va mai dura putin… Sa zicem ca unele merg bine… Dar altele… tot apar…

Dupa cum vreau sa spun, nu am apucat sa ma bucur prea mult de liniste si de cele pe care le-am realizat pana acum… timpul a fost prea scurt, acum trebuie sa ma gandesc la probleme si mai mari, la cei dragi pe care nu stiu daca voi avea puterea sa ii ajut… Cu toate acestea, gasesc eu o cale de iesire din impas, intotdeauna exista o cale de iesire din impas, trebuie doar sa te chinui putin mai mult pana o vezi, trebuie sa incerci putin mai mult pana totul revine la „normal”.

Repet insa, Soarele este mereu deasupra noastra a tuturor, deasupra norilor, trebuie doar sa gasim o spartura in nori pentru a ne bucura de el. Era atat de placut cand eram in avion, in drum spre Romania, si ne aflam deasupra norilor, apusul acela a fost super, cel mai frumos vazut de mine pana acum, confirmarea ca Soarele este mereu pe cer.

Acest sentiment imi da o oarecare putere de a merge mai departe, o liniste nebanuita, o hotarare absoluta de a reusi orice imi propun, in orice conditii m-as afla.

Soarele meu este acolo sus, stiu eu, iar acum incep sa il vad… Ma duc sa stau putin la Soarele „meu”…

 

Prejudecati

De curand am avut o disputa (a se citi cearta) cu mama pe o tema pe care nu vreau sa o comentez, insa m-au socat prejudecatile puternice care zac in fiecare om.

Fiecare consideram ca un lucru este bun sau altul rau, problema este atunci cand aceste doua aprecieri nu coincid… Apar prejudecatile… Daca un om sustinut de o majoritate afirma ca este rau, atunci clar respectivul lucru „nu este frumos”.

In ultimele zile m-am mai ciocnit de astfel de manifestari, pline de prejudecati. Este exact ca faza cu blondele; pentru simplul motiv ca cineva a zis la un moment dat un banc cu o blonda proasta, s-a ajuns la expresia: „ce vrei, este blonda!” (a se citi: „ce vrei, este proasta!”).

Ma ingrozeste puterea omului de a judeca atat de drastic pe cel de langa el. Eu consider ca nu ma cunosc destul de bine si atunci cum poate cel de langa mine sa ma judece ca si cum m-ar cunoaste foarte bine?! Poate sunt doar glume, dar uneori se simt ca si cum nu ar fi… Aveti grija ce spuneti persoanei de langa voi, dar mai ales aveti grija ce ganditi pentru ca daca „meditati” de cateva ori la acelasi lucru, este posibil sa il credeti, sa va comportati ca atare, sa tratati persoana de langa voi intr-un fel care nu este meritat de nimeni. Pe scurt, aveti grija sa nu catalogati gresit pe nimeni, cine stie ce se ascunde in spate si puteti pierde un prieten, o persoana buna.

 Da, nu sunt perfecta, recunosc ca uneori am si eu prejudecati, recunosc ca sunt dati in care nu agreez unele persoane din cauza unor preconceptii d-ale mele, dar cu toate astea, am grija sa nu fac persoana respectiva sa fie stanjenita sau sa se simta prost.

Consider ca fiecare poate/trebuie sa faca cu viata lui ce considera ca este mai bine, asta sustin cu toata taria. Asa ca: „Live and let live!”

Echipa vs Cuplu

In ultima vreme am devenit destul de realista/oportunista/egoista sau cum vreti voi sa mai ziceti… Bunica mea imi spunea acum scurt timp ca este fericita pentru ca ma mai gandesc si la mine, iar actiunile mele sunt menite sa aduca intr-o „stare” de mai bine… Si da, chiar asta incerc sa fac, desi nu reusesc inca pe deplin acest lucru.

Si totusi imi dau seama ca nu are niciun farmec realizarea unor obiective in viata daca nu esti langa cineva. Da, ca orice om am in minte anumite obiective, anumite dorinte pe care doresc sa mi le indeplinesc, anumite chestii pe care doresc sa le obtin.

Sa revenim la ideea principala… un cuplu nu poate fi numit un cuplu adevarat si nu poate rezista mult timp daca nu formeaza o echipa. Am vorbit si mai demult despre „modelul” meu de relatie, de familie, model pe care nu l-am vazut la mine in familie, ci un pic mai departe la niste prieteni de familie foarte buni… Ii stiu de cand stateau intr-o garsoniera proaspat casatoriti si amandoi lucrau, ea la o banca si el …nu mai stiu pe unde, apoi cand au avut un baietel s-au chinuit sa iasa la liman, sa faca ceva pe cont propriu… Au stabilita o firma de transport, s-au chinuit mult in orasul acela mic, coruptia fiind mult prea mare. Au cumparat o darapanatura de casa in care au investit foarte mult pe parcursul mai multor ani pentru a reusi sa spuna ca au intr-adevar un camin. Baietelul s-a dovedit a fi un copil foarte cuminte si silitor, lucru datorat in mare parte si educatiei de care a avut parte… Acum o duc foarte bine, ea a renunta de cativa ani la postul ei si se ocupa doar de firma, el inca mai lucreaza la o alta firma, ocupandu-se, cat poate, si de firma lor, desi casa, copilul si afacerile firmei raman in mare parte in „gestiunea” sotiei…

Asta inteleg eu printr-o echipa, oameni care sa tinda catre acelasi tel, sa aiba aceleasi planuri… sa stie ca este cineva cu care si pentru care continua sa munceasca, sa traiasaca, cineva cu care vor putea zambi la batranete vazandu-si copiii/nepotii cum tind catre telurile vietilor lor…

Da, ma puteti contrazice si puteti spune ca asta ar fi definitia cuplului, dar va contrazic… uitati-va in jurul vostru, cate cupluri „lucreaza” pentru ei, pentru binele lor COMUN? Prea putine din pacate… Dupa cum si statisticile o arata, in ultima vreme tot mai multi oameni divorteaza, devenind chiar o moda, din diverse motive invocate. De ce se mai casatoresc daca nu considera ca pot trai impreuna pentru totdeauna? Nu spun ca nu exista accidente sau situatii limita, dar totusi, statistica este infricosatoare…

Vreau o echipa, vreau sa am un tel comun cu altcineva, si nu in sensul de pura coincidenta a telurilor, ci chiar sa fie acelasi tel… Asta imi doresc pentru restul vietii mele, asta visez, asa mi-ar vindeca toate temerile si mi-ar da aripi sa cuceresc lumea, alaturi de cel caruia i-as da si eu aripi sa cucereasca varfurile pe care le tinteste… Totusi, are si cuplul un avantaj pentru cei egoisti… Adica, amandoi sunt egoisti, nu pierd nimic in favoarea celuilalt, insa si catigurile sunt mult diminuate si…bucuria lor nu este nici pe departe aceeasi…

Stiu ca acesta nu a fost una dintre cele mai coerente postari ale mele, insa sper ca s-a inteles ceea ce vroiam sa spun, conceptia mea asupra unei relatii, asupra unui cuplu care ar putea rezista pentru totdeauna.

Voi vreti un cuplu sau o echipa?

Contradictii

De catva timp incoace imi dau seama ca simt/gandesc/imi plac lucruri contradictorii, complet opuse si care nu pot spune ca se completeaza cumva.

Este un fel de limita de varsta pana la care poti incerca din toate, poti gusta orice, poti testa ca la final sa alegi. Intrebarea mea este pana unde se intinde limita asta si ma gandesc daca  nu cumva am atins-o… Mi-e teama sa nu trec de ea, iar apoi sa fie prea tarziu pentru a lua anumite decizii.

Oare chiar exista concluzia proverbului: „Daca alergi dupa doi iepuri, nu prinzi niciunul”? Si daca da, ce te faci cand tu chiar vrei sa prinzi ambii iepuri, cum te poti impaca cu consolarea, cum te poti obisnui cu gandul ca nu ai putut indeajuns de mult sau de bine pentru a reusi complet? Ce faci atunci cand iti doresti totul, dar poate nu este realizabil…

Mai mereu ma ghidez dupa instinct, m-am inselat de cateva ori, dar nah, se mai intampla.

Oare cum putem impaca doua chestii care sunt opuse, cum putem impaca doua dorinte ale noastre care nu pot fi indeplinite in acelasi timp? Este vreo sansa sa se poata intampla acest lucru? Sa detinem, sa primim doua „chestii” care nu se impaca una cu cealalta?.

Si uite aici s-a inventat cuvantul „compromis”… Trebuie sa „compromitem” un lucru in favoarea celuilalt, trebuie sa decidem care este mai important, folositor, corect, etc pentru noi si poate si pentru cei din jurul nostru.

Compromisul este ceva foarte dezamagitor, este o renuntare, iar renuntarea nu a facut niciodata bine nimanui. Renuntarea vine la pachet si cu regretul, regret ca nu ai putut obtine ceea ce iti doreai… Regret care este iarasi „daunator sanatatii”. Oare de ce s-a inventat?!

Mereu am spus si inca sustin ca mai bine regreti ca ai facut ceva decat ca nu ai facut. Regretul abtinerii este mult mai dur decat celalalt. Ce rost are sa regreti ceva ce ai facut si poate ca ti-a placut la nebunie?! Nu este mai rau sa te gandesti la ce ar fi putut sa fie si sa regreti nerealizarea acelui lucru/vis?

Si totusi, cum se impaca doua idei/sentimente/dorinte contradictorii? Cum se impaca partea sentimentala/visatoare cu partea rational/rece din noi?