O sa plutesc?

sea_by_evil1903M-am apucat de lectii de inot, astazi a fost a patra sedinta, sunt la mijlocul cursului si cu toate astea, abia astazi am reusit sa imi inving frica de apa. Dupa ce, prima oara azi cand am intrat in bazin, tremuram de frica si eram panicata, doua ore mai tarziu am reusit sa plutesc singura, fara instructor, fara pluta si sa inaintez frumos prin apa.

Stiu, nu vi se pare mare lucru, dar eu eram atat de fericita pentru ca am reusit. Colegii mei de grupa sunt mult mai avansati si eu trebuie neaparat sa recuperez, ceea ce am reusit eu azi trebuia sa fac de la a doua ora. Asa a fost si la scoala de soferi, abia pe la sfarsit am inceput sa ma relaxez si sa ma bucur de masina.

Iau aer adanc in piept, las capul in apa, ridic picioarele, intind maine si incep sa dau incet din picioare astfel incat sa inaintez usor… si acum imi bate inima mai repede cand imi amintesc. Vedeam gresia albastra de pe fundul bazinului si cum lasam in urma fiecare dunga de pe fundul bazinului. A fost un sentiment de libertate, de succes, de bucurie, dupa aceea mai mult de o ora am facut ture prin bazin, pana la jumate ca nu ma tine respiratia mai mult (respiratia este urmatorul pas de invatat).

Asa este si in viata, instinctul de conservare al omului este cel mai puternic instinct, mai puternic decat cel de reproducere (ca doar nu te poti reproduce mort fiind).

M-am chinuit atat de tare sa plutesc, am fost atat de incordata in primele ore, am avut nevoie de instructor ca sa ma ajute, ma duceam la fund daca simteam ca nu ma mai sustine, nu aveam incredere in mine, ma panicam, luam apa la bord si ma duceam la fund…

Asa am incercat sa fac si in viata, am facut tot ce am putut pentru a fi bine, am vrut cu toate fiinta mea sa plutesc, sa simt ca plutesc in apa iubirii, dar nu am avut instructor, nu a fost nimeni sa ma ajute, sa ma scoata la suprafata,  sa ma invete cum sa ma misc pentru a nu ma duce la fund, am facut cum am stiut eu mai bine, dar nu a fost de ajuns…

Si pana la urma…in ziua in care am plutit in bazin, m-am dus la fundul bazinului in viata reala. Ironie, paradox? Poate… dar asta este realitatea cruda…

Care sunt sansele sa plutesc, sa fiu fericita daca nici macar mama nu considera ca as putea… oare chiar vorbea serios?

Pastila uitarii

Choose_Pill_by_rockyspringsster

„You take the blue pill and the story ends. You wake in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill and you stay in Wonderland and I show you how deep the rabbit-hole goes.” (The Matrix)

Nu ai vrea cateodata sa te pui capul pe perna seara si a doua zi sa te trezesti fara o parte din amintiri, fara anumite sentimente? Evident, o selectie atenta a amintirilor si a sentimentelor… Ai simtit vreodata tristete cand te-ai trezit dimineata? Si asta nu pentru ca ai dormit prea putin, ci doar pentru ca nu vrei sa te trezesti la realitate.

Ca sa fie clar, nu am tendinte sinucigase si nici nu sprijin astfel de comportamente, pur si simplu simt o revolta interioara cu privire la „organizarea lumii”.

Nu cred in vorbele batranilor care spun ca mai tarziu ne vom aminti si vom rade de toate… nu se poate, intotdeauna ramane ceva, un detaliu care ne baga in melancolie, care ne face sa ne dorim intoarcerea in trecut, oare cand se va inventa masina timpului?

As vrea sa imi ofere cineva o pastila care sa imi poata sterge macar unele amintiri, sa o inghit si apoi totul sa dispara, sa sterg amintiri dureroase, cuvinte spuse la nervi, lacrimi, orice ma impiedica acum sa respir liber.

Tu ce ai vrea sa dai uitarii?

(Poza – Deviantart.com)

Ganduri de mai

Acest post este in draft in panoul meu de control de anul trecut, de mult prea mult timp. Este timpul sa il scot la lumina „cititorilor”. 

De ce avem nevoia de confirmare? De ce ne uitam in jurul nostru si ne simtim nesiguri daca vedem ca suntem singura persoana care face/gandeste/simte un anumit lucru? De ce trebuie sa imi confirme el/ea ca ma iubeste? De ce nu se poate sa simtim noi asta, fara cuvinte, doar din priviri?

In ultima vreme dorinta mea de mai mult se simte din ce in ce mai pregnanta. Vreau sa stiu mai mult, sa citesc mai mult, sa invat mai mult, vreau totul mai mult… Si cu toate astea, simt ca multe lucruri nu sunt in regula. Imi doresc atat de mult ca oamenii la care tin, pe care ii iubesc sa fie sanatosi si fericiti si ma scoate din sarite faptul ca nu sta in puterea mea acest lucru.

Ceea ce ma supara si mai mult este ca, fara sa vreau si fara sa stiu, chiar si eu cauzez suparari, tristeti oamenilor dragi mie. Oare de ce se intampla asa? De ce nu putem controla toate variabilele astea? De ce dorintele noastre cele mai arzatoare nu se pot indeplini? Mai ales cele care sunt de bine … de fericire…

In ultimele doua saptamani am fost extenuata din cauza muncii, am incercat sa rezolv toate sarcinile care mi s-au acordat si, spre bucuria mea, chiar am reusit destul de bine. Dar asta nu este de ajuns… mereu vrem/vreau mai mult.  Cursurile pe care le-am aprofundat la masterul de comunicare m-au ajutat destul de mult si mi-au mai deschis putin ochii, cred ca materiile exacte suprima oarecum sentimentele si comunicarea dintre oameni, capacitatea de comunicare interumana.

Am multe sentimente contradictorii in acest moment, de fericire, de tristete, de amintiri, totul este un amalgam. Am recuperat asta seara cateva episoade din serialul Anatomia lui Grey care in ultima vreme s-a deprimat destul de mult… poate din cauza asta ma simt si eu putin mai deprimata acum…

La fel ca in ultimele mele blogposturi de pana acum, nu mai am coerenta, nu mai pot exprima ideile si sentimentele mele concret, poate tocmai d-aia este un amalgam in mintea mea,  poate tocmai d-aia nu mai scriu asa de des pe paginile astea….

In orice caz, oricat de mult m-ar enerva trezitul din somn, imi place sa aud „Te iubesc!” in somn, in miezul noptii….

 

 

 

Ca un burete

De la o vreme incoace am o energie deosebita in mine, o energie care ma impinge sa citesc mai mult, sa stiu mai mult, sa invat mai mult. Nu stiu exact de ce s-a provocat starea asta a mea, dar stiu ca as vrea sa aiba ziua 25 de ore pentru a folosi ora in plus pentru a citi. Ce anume? Orice, de la belestristica pana la fiscalitate, ceea ce constituie activitatea mea la birou.

Ieri m-am intalnit cu o veche cunosinta de a mea, pot spune un prieten care m-a ajutat cu multe chestii si pe care il consider un om deosebit, un om care pot spune ca m-ar putea ajuta neconditionat desi nu ne stim de o viata si nici nu avem vreo legatura de sange intre noi. Rareori mai intalnesti astfel de oameni care sa te ajute fara a-ti cere nimic in schimb, oameni care se gandesc cum sa reuseasca, cum sa se autodepaseasca.

Si prietenul asta al meu, sa ii spunem M. mi-a dat o idee buna de doctorat si s-a oferit sa ma ajute oarecum. Un doctorat care sa ma readuca pe directia mea initiala, adica latura economica. Sa nu uitam ca acum fac un master pe comunicare si relatii publice, care nu este prea aproape de domeniul meu de activitate.

Trebuie sa ma interesez daca se poate sa incep doctoratul in acelasi timp cu derularea masterului si daca s-ar putea chiar ca mi-ar placea ideea sa il incep in toamna. De ce? De ce vreau mereu mai mult pe domeniul asta? De ce vreau mereu sa stiu mai mult, mai bine? …. hmm…n-as putea spune, sa zicem ca ma simt ca un „burete” unul care absoarbe tot mai multa informatie si nu se mai satura. Repet, mi-ar placea ca ziua sa aiba mai multe zile?

Sunt nebuna? Poate doar putin dar este atat de bine 😀 Ma multumeste chestia asta, faptul ca fac ceva pentru mine, pentru cariera mea, pentru binele meu, in ideea ca o sa am candva inspiratia divina si banii necesari pentru a incepe o afacere proprie si personala.

Nu am mai scris de mult timp pe blog si in ultima vreme scriu si mai rar, mai neclar… Sper sa imi revin, am multe de spus dar nu stiu cum sa le spun exact…

 

In reverse

one_way_by_pinkparis12331

Pe scurt, este vorba despre o viata traita invers, te nasti batran si intineresti pe masura ce inaintezi in varsta… Oare cum ar fi asta? Cu siguranta ar fi dureros daca te-ai raporta la cei din jurul tau, la familie sau prieteni, cu siguranta ti-ar fi imposibil sa fii fericit intr-o relatie de iubire, dar totusi…cate beneficii ai avea…

Acum ganditi-va cum ar fi daca toate lucrurile s-ar petrece invers… Nu, nu ma refer sa ne intoarcem in timp sau asa ceva, ci pur si simplu, in curgerea normala a lucrurilor.

Am vazut de curand filmul The curios case of Benjamin Button si m-a surprins simplitatea ideii lui. Am mai intalnit ideea asta si prin alte surse dar sa o vad si ecranizata…a avut un alt impact.

Sa incepi o relatie prin a o termina, sa o continui uitand putin cate putin totul despre persoana de langa tine, uitand tot ceea ce initial stiai despre ea pentru ca la sfarsit sa iti continui viata fara a-ti aminti nimic despre cea/cel pe care ai iubit-o/l-ai iubit. Poti spune ca ar fi excelent asa, dar ce faci cu toate amintirile frumoase, superbe pe care ai fi vrut sa le pastrezi pentru vesnicie…

Ce s-ar intampla daca am muri fiind copii? Oare pacatele ne-ar fi iertate? Oare nu ar mai exista Iad? Oare Raiul ar fi doar o mare „gradinita” pentru copiii care s-ar duce acolo?

Da, stiu ca este SF sau, ma rog, o parabola a lumii actuale, dar ideea este extrem de interesanta…

Si totusi, cum ar fi daca ar fi?

De ce nu renuntam?

Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.

Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?

Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?

Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.

Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider „soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).

Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…

Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!

Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…

De ce nu renuntam?

Soarele nu dispare niciodata

De ce va aparea mereu Soarele? De ce dupa furtura Soarele ne lumineaza privirile? Foarte simplu, pentru ca Soarele nu pleaca nicaieri, este mereu acolo deasupra norilor, mereu asteptand sa lumineze culorile Pamantului….

Nici nu stiu daca ceea ce vreau sa spun eu aici este pozitiv sau negativ, optimist sau nu…

Da, m-am mutat, am dat si admiterea la master, am intrat la taxa, dar nu este asa grav. Inca nu sunt obisnuita cu noua mea casa, cu camera care este DOAR a mea, cu noua schimbare, va mai dura putin… Sa zicem ca unele merg bine… Dar altele… tot apar…

Dupa cum vreau sa spun, nu am apucat sa ma bucur prea mult de liniste si de cele pe care le-am realizat pana acum… timpul a fost prea scurt, acum trebuie sa ma gandesc la probleme si mai mari, la cei dragi pe care nu stiu daca voi avea puterea sa ii ajut… Cu toate acestea, gasesc eu o cale de iesire din impas, intotdeauna exista o cale de iesire din impas, trebuie doar sa te chinui putin mai mult pana o vezi, trebuie sa incerci putin mai mult pana totul revine la „normal”.

Repet insa, Soarele este mereu deasupra noastra a tuturor, deasupra norilor, trebuie doar sa gasim o spartura in nori pentru a ne bucura de el. Era atat de placut cand eram in avion, in drum spre Romania, si ne aflam deasupra norilor, apusul acela a fost super, cel mai frumos vazut de mine pana acum, confirmarea ca Soarele este mereu pe cer.

Acest sentiment imi da o oarecare putere de a merge mai departe, o liniste nebanuita, o hotarare absoluta de a reusi orice imi propun, in orice conditii m-as afla.

Soarele meu este acolo sus, stiu eu, iar acum incep sa il vad… Ma duc sa stau putin la Soarele „meu”…