Let’s share

De o luna si ceva cred am realizat ca langa caminul in care am stat toata studentia mea se afla un camin de copii. Este plasat in spate si nu l-am vazut pana nu m-am mutat la o camera mai sus cu vedere peste gardul inalt de beton care inconjoara curtea caminului.

 Saptamana trecuta eram pe balcon si ma uitam la copiii care se jucau in curtea caminului si m-a surprins ceva. Ati fost vreodata in vizita la un camin de copii? Eu da, din pacate sau nu, mama mea a lucrat candva intr-un astfel de camin. Credeti-ma, duc lipsa de multe lucruri, insa cu toate astea, impart totul cu cei de langa ei.

Asta m-a induiosat si la copiii pe care i-am vazut atunci jucandu-se, aveau o pereche de role, insa nu o purta un copil. Am vazut ca un baietel avea role pe piciorul drept, iar o fetita pe cel stang… Este clar ca nu au tot ceea ce isi doresc, nici noi care o ducem mai bine nu avem totul si ne dorim din ce in ce mai mult. Dar cu toate astea, impart putinul pe care il au… Ambii copii pareau atat de fericiti ca se dadeau cu rolele desi probabil nu stiu cum este sa aiba ambele role in picioare si poate vor afla prea tarziu.

De ce devenim atat de egoisti o data cu cresterea? Oare egoismul vine la pachet cu anii? Este clar, nu plecam cu nimic pe lumea cealalta, de ce sa nu ne bucuram pe lumea asta de ceea ce avem? De ce sa nu luminam un chip, sa bucuram o fiinta cu atentia noastra?

Vreau sa impart totul cu cei de langa mine, sa impart timpul, atentia, caldura, totul… Singuri suntem nimic… Hai sa impartim bucuriile si tristetile, mereu o bucurie va fi mai profunda alaturi de cineva, iar o tristete mai usoara…

Let’s share…

Copilarie de Bucuresti

Ok, stiu ca multi nu vor fi de acord cu aceste idei ale mele, poate chiar oameni care au crescut, au copilarit in Bucuresti… Dar trebuie sa imi exprim parerea de vreme ce cacatul asta de oras ma oboseste din ce in ce mai tare si mi se pare din ce in ce mai scarbos…

Nu imi pot imagina un copil sa creasca fericit cu adevarat in orasul asta… adica, poate acum 40-50 ani da, adica… poate ca bunicii nostri, in ipoteza ca ar fi copilarit aici, ar fi fost fericiti… Dar acum orasul este atat de gri, strazile atat de aglomerate, inca toti copiii nu mai au „bujori in obrajori”, ci cearcane la ochi de la fum, galagie, poluare si asa mai departe.

Imi doresc sa imi pot creste copilul sanatos, iar asta nu ma vad sa o fac in Bucuresti. Sper si tot sufletul, voi face tot ce imi sta in putinta sa imi pot creste copiii in alt oras, preferabil de munte sau un oras micut, linistit… Eu am crescut in Giurgiu, un oras aproape necunoscut daca nu ar fi podul ala prapadit peste Dunare catre Bulgaria. Si acum inca, orasul este plin de verdeata, parcuri, trandafiri primavara. Mereu imi amintesc cum ies din casa intr-o zi de primavara si dintr-o data totul este verde… parca nu vazusem frunzele si mugurii pana atunci… este divina imaginea, verdele crud si lumina ce razbate prin el.

In Bucuresti, singurele locuri verzi sunt parcurile, Herastrau, Cismigiu, etc, dar si acolo vad avioane trecand peste imaginea Soarelui si masinile se aud peste tot, parcurile fiind inconjurate de strazi mari, artere intens circulate si poluate… 😦

Ma uit la copii de generala care umbla prin metrou, prin RATB ca sa ajunga la scoala sau acasa de la scoala, ii vad cu ghiozdanele in spate, mi se pare infernal… iubesc faptul ca am crescut in orasul meu mic de provincie… sa zicem ca prin postul asta aduc anumite multumiri orasului, chiar daca notiunea este foarte abstracta.

Mi-e mila de voi care ati crescut/cresteti in Bucuresti si de cei care vor creste aici… aici nu se merita decat sa vii, sa faci bani si sa pleci undeva mai placut… Iar eu am niste planuri facute…sper sa iasa! 😀

Astept sa ajung acasa, in oraselul meu linistit de campie, de langa Dunare…