A domina vs. a fi dominat

Dap, inca un post din categoria „Versus”. De ce? Pentru ca situatiile contradictorii sunt peste tot, orice lucru de pe lume are un antonim…dar nu neaparat si un sinonim, de multe ori este mult mai usor sa cadem in partea opusa decat sa gasim un substitut pentru ceea ce am pierdut.

A domina sau a fi dominat?! Ma refer aici nu la dominatia globala, la controlul asupra unui stat sau ceva de genul acesta… ma gandesc la nivel micro, in cazul unei relatii dintre doi oameni, de orice fel ar fi aceasta. Stiu ca am o obsesie cu aceasta „teorie” a relatiilor si a oamenilor, dar simplul motiv pe care il am este ca VREAU sa inteleg… mult mai multe decat inteleg acum despre oameni.

Oarecum, acest post se leaga de cel anterior scris (Opusele se atrag), deja incep sa fac o panza de paianjen in jurul aceluiasi subiect…

Simti ca esti dominat atunci cand il percepi pe cel de langa tine mai puternic. Evident, puternic poate deriva in doua cai complet opuse. Cea negativa ar insemna ca persoana dominanta are o influenta negativa asupra ta, te simti mic si insignifiant, simti ca nu ai control asupra vietii tale, te simti pur si simplu ca un copil, in sensul rau al cuvantului.

Poti percepe „dominarea” si ca pe un lucru benefic pentru tine, simti ca este cineva care te apara si te ghideaza in viata, te ajuta sa alegi drumul cel bun… Ok, toate bune si frumoase pana la un moment dat cand, mai devreme sau mai tarziu, vei incepe sa simti si tu ca nu mai ai control asupra vietii tale si vei incerca sa te „razvratesti” impotriva a ceea ce vezi tu persoana dominanta.

Evident, diferenta dintre cele doua moduri de perceptie o face modul in care actioneaza persoana dominanta, dar si felul de a fi al celei dominate. Pe de alta parte, o persoana slaba, nehotarata, nu va putea fi o persoana dominanta intr-o relatie, la fel cum nici una puternica si incapatanata nu va putea fi una dominata.

Si astfel ies trei tipuri de „cupluri” din acest punct de vedere: doua persoane dominante, doua persoane dominate (adica „slabe”) sau una dominanta si una dominata. Din punctul meu de vedere, cred ca acel cuplu format din doua persoane dominate are cele mai mari sanse sa ramana impreuna. Cu toate acestea, nu exclud si fericirea celorlalte doua tipuri de cupluri cu singura precizare ca ar mai fi niste conditii necesare pentru a se intampla.

Cuplul „slab” are mai multe sanse de a rezista tocmai pentru ca nu exista vreo relatie de dominare intre cei doi, amandoi fiind la fel de „nepasatori”. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc, in spiritul competitiei si autodepasirii care zac in mine, ca nu agreez tiparul asta de cuplu. Am impresia ca intotdeauna se vor mentine la acelasi nivel, nu vor dori mai mult sau nu vor obtine ceea ce isi doresc tocmai pentru ca nu au curajul de a se lupta, macar unul dintre ei.

Cuplului „mixt” ii dau sanse medii de supravietuire, aici depinde de modul in care persoana dominata percepe starea sa de dominat. Aici revin la cele doua moduri mentionate mai sus. Totusi, daca exista o anumita intelegere reciproca, armonia in acest cuplu poate fi infinita…

In legatura cu cuplul „puternic” pot spune ca este format din luptatori, din oameni hotarati care stiu ceea ce vor, stiu ce vor sa ii astepte si fac totul pentru a reusi acest lucru. Acesta, la fel ca si cel dinainte, pot spune ca nu are multe sanse de reusita, exista o conditie si aici… De vreme ce ambele persoane sunt puternice… tendinta noastra umana este sa ne orientam spre o persoana opusa noua sau cel putin diferita asupra careia sa exercitam o anumita influenta, mai mare sau mai mica. In cazul in care ambele persoane sunt dominante, intervine o mica problema, problema care poate fi rezolvata doar cu dragoste. Deci, acest cuplu, in opinia mea, va rezista daca are in centrul sau sentimentul major de dragoste. Pe de alta parte, pot spune ca, daca va rezista timpului, acest cuplu este „preferatul” meu dintre cele trei enumerate. De ce? Pai, pentru ca amandoi „lucreaza” individual pentru binele comun. Exemple de astfel de cupluri am intalnit si in viata de zi cu zi, desi sunt mai rare.

Ca oriunde in jurul nostru, exista parti bune si parti mai putin bune ale cuplurilor descrise mai sus… Dar in care v-ati dori sa va aflati? 

 

 

Pasiune vs. Obsesie

Vorbeam ieri cu Tiberiu despre pasiuni, in sensul de hobby-uri, si cat de departe pot merge ele… Da, recunosc ca si eu am pasiuni, imi plac povestile de dragoste, ma fascineaza vampirii si eternitatea, dar de aici si pana la a fi obsedata de un lucru este cale mai lunga. Ca de obicei, in alte posturi ale mele din categoria VERSUS, incerc sa identific limita fina dintre doua concepte, sa delimitez ceea ce este bine de ceea ce este rau, sa lamuresc chestiuni care sunt atat de evidente si totusi atat de complicate.

Vedem in jurul nostr oameni obsedati de hobby-urile lor, oameni care dorm cu zeci de animale in casa doar din dragoste de animale, oameni care isi umplu casa de obiecte semnificand o idee, un simbol, mereu acelasi, in fiecare colt al casei. Nu puteti nega ca sunt si oameni care uita pur si simplu de ei, fiind absorbiti complet de acea pasiune pe care o simt. In viziunea mea, aceasta pasiune/hobby se transforma incet, incet intr-o obsesie, daca nu este oprita sau stapanita la timp, lucru negativ din punctul meu de vedere. Nicio obsesie pentru nimeni si nimic nu poate fi benefica, in orice conditii s-ar naste ea.

Oamenii ajung sa fie „devorati” de cate o obsesie si astfel se pierde o parte din spiritul lor, se schimba intr-un mod radical si iremediabil. Se spune ca dragostea este oarba. Eu sunt de parere ca obsesia este oarba. Recunosc, mi s-a intamplat si mie, stiu despre ce vorbesc… din pacate. Se intampla sa se creeze o confuzie intre dragoste si ceea ce este de fapt doar o obsesie uneori bolnavicioasa. Simti ca iubesti, ca nu poti trai fara ea/el, ca ai fi in stare sa mori daca te paraseste… pe naiba, se cheama doar obsesie, parerea mea. Diferenta dintre aceasta obsesie si dragoste o voi detalia intr-un post viitor… poate.

 Revenind, vorbeam cu Tiberiu despre o persoana care si-a umplut casa de obiecte si alte chestii legate de Star Wars, o persoana undeva trecuta de tinerete, singura, care nu face decat sa traiasca pe internet si mai mult doar prin pasiunea sa. Dupa parerea mea, este de fapt o obsesie. Ceva ce te face sa uiti de tine, sa nu mai vezi nimic altceva, de fapt te obsedeaza, nu te pasioneaza. De asemenea, un alt instinct al acestor oameni „obsedati” este caracterul puternic defensiv, isi apara cu putere convingerea, vor sa fie rugati pentru a dezvalui cat de putin din ceea ce ei considera „averea” lor.

Oricum, sentimentul este destul de puternic, acaparant, devorator… aproape ucigator.

Si deseori, chiar se concluzioneaza efectul ucigator al obsesiilor, acest lucru fiind cauza multora dintre sinucideri, parerea mea…

Aveti grija ce va pasioneaza si cand incepe sa va obsedeze…

Modele vs. Antimodele

Ma gandeam astazi pe drumul de intoarcere de la Giurgiu ca in viata exista la fel de multe modele, precum si antimodele. Evident, nu vorbesc despre cele care apar pe pasarelele de moda de la Milano, ci de acele modele dupa care ne ghidam mai mult sau mai putin in viata, mai mult sau mai putin constient. Insa aceste modele exista!

Se spune ca exista un complex Oedipian al omului, ca fiecare om isi cauta perechea dupa modelul mamei, daca este baiat si al tatalui in cazul fetelor. Dar ce se intampla cand sunt antimodele, ce se intampla cand trebuie sa te feresti de ceva ce cunosti foarte bine.

Oare este mai bine si mai usor sa gasesti ceea ce cunosti foarte bine sau ceva ce nu cunosti dar al carui antiteza o stii mult prea bine? Ma intreb daca este mai bine sa ai modele sau anti-modele?

Recunosc, am poate la fel de multe modele pe cat anti-modele. Ma gandeam zilele trecute la cum visez viitoarea mea familie, oricand s-ar implini ea… Nu, nu visez la casuta alba cu gard si tigla pe acoperis, visez la sentimente, la armonie. Visez la armonia care s-ar simti in familia mea, visez la parfumul casei mele care este specific fiecarei familii… visez la copiii mei care sa vina sa ma intampine cu caldura dupa o zi lunga in care nu i-am vazut.

Visez la un partener de viata care sa fie langa mine, sa fiu langa el, care sa „traga” la acelasi car cu mine, in aceeasi directie, stiti voi expresia asta…

Am niste prieteni de familie, care in ciuda dificultatilor au ramas impreuna aproape 20 de ani, care acum au o afacere destul de mare si foarte prospera, care au trecut peste greutatile mari pe care le-au intalnit impreuna.

Ea este poate cea mai puternica femeie pe care o cunosc, cea care este cu picioarele pe pamant si capul pe umeri. A stiut cum sa isi creasca baiatul pentru a fi independent, silitor, desi are tot ceea ce isi doreste, a stiut cum sa isi impulsioneze barbatul si cum sa lucreze pentru binele comun al familiei.

El este ca orice barbat, putin aerian, dar cu putin ajutor din partea ei, totul a fost bine si au iesit la liman impreuna.

Imi place sa ma gandesc la ei, imi place sa cred ca si casa mea va fi la fel de plina ca a lor in weekenduri, ca voi trai si eu viata din plin si ca ma voi bucura de realizarile mele precum ei o fac.

Ei sunt un model… Despre anti-modele nu mai vorbesc iarasi pentru ca treaba a mai fost repetata de mine in diverse posturi, cu privire la tata…

Ne raportam la ceilalti chiar si inconstient, avem modele sau anti-modele, ne intrecem unii pe altii intr-un mod inconstient, intreaga lume fiind un traseu de curse in care unii au Ferrari sau altii Logan… Problema este cum reusim sa transformam un Logan intr-un Ferrari? Se poate clar acest lucru… mai greu, dar se poate cu siguranta. Sunt sute/mii de exemple de oameni care au reusit multe in viata pornind de la zero, de la nimic…

Mi-am propus sa fac si eu acelasi lucru ghidandu-ma dupa putinele modele pe care le am in minte si in sistemul meu de valori si principii si ferindu-ma de ceea ce consider a fi anti-modele… lucruri negative pentru mine.

Voi ce modele/anti-modele aveti in viata?

Recunostinta vs. Ingratitudine

Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il „laudam” in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste… cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori…

Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa… ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are… si cat de mult l-a ajutat.

Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.

Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!

Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: „Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?”. Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea… Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp…

Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar… tatalui meu… nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.

Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei… Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat…

Si asa ma „zbat” eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede… Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.

Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel… Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi… Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea… Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea…

Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!

Renuntare vs. Resemnare

Se spune ca speranta moare ultima… insa cum este atunci cand chiar simti ca a murit si speranta… se cheama renuntare sau resemnare?

Este o mica diferenta intre renuntare si resemnare. Renuntarea este, in sine, un lucru „rau”, care nu te ajuta cu nimic, da dovada de slabiciune… Resemnarea, pe de alta parte, este un alt tip de renuntare, atunci cand iti dai seama, intr-un mod constient ca nu se poate, ca nu exista, ca nu are rost, etc… Atunci cand realizezi ca eforturile tale sunt in zadar. Aceea este resemnare, nu renuntare.

Resemnarea este ca un fel de trezire la realitate, pe cand renuntarea este o adancire in vis, in somn. Cand renunti te complaci in situatie, esti slab, te amagesti ca s-ar putea sa fie si altfel bine. Cum poti crede ca ti-ar fi bine fara EA, fara EL?

Resemnarea este ca o palma puternica peste fata, te trezesti la realitate din visul in care credeai ca orice este posibil si rationezi… vezi, intelegi ca nu totul este posibil, incepi sa cantaresti problema, avantaje, dezavantaje… pe scurt, realism curat… Si dupa atata realism realizezi ca nu se poate, ca nu ai ce face decat sa te resemnezi.

Da, eu renunt si ma resemnez oarecum, cate putin din fiecare.

Renunt la a mai cauta pe acel Cineva, nu are sens… de ce dracu sa ma chinui cand mi se dovedeste in mod ritmic faptul ca nu exista? Da, renuntarea este un semn de slabiciune, dar cred ca am si eu dreptul la asa ceva dupa atata timp in care (unii spun) ca m-am chinuit mult prea mult pentru persoane nesemnificative.

Ma resemnez ca nu exista… este mai putin dureros asa, nu mai sper ca va aparea. Daca totusi se va intampla asta, cu atat mai mult voi fi mult mai fericita…dar repet, ma indoiesc, ma resemnez.

Renunt la a mai incerca sa imi „resuscitez” sufletul/inima/totul pentru ca nu este nimeni care sa o poata faca, nimeni pentru care sa o fac.  Ma resemnez ca nu exista acea persoana matura, echilibrata, capabila sa isi mentina echilibrul impreuna cu mine, capabila sa devina una cu mine… la propriu si la figurat.

Ma resemnez cu faptul ca am pierdut mult, ma resemnez cu faptul ca am gresit mult, ma resemnez cu faptul ca am invatat din greseli… ma impac cu ideea ca nu voi mai gresi atunci cand va fi, daca va fi vreodata…

Renunt la activitatea de „cercetare”, renunt sa incerc sa inteleg oamenii (cu exceptia celor care mi-au dovedit ca merita, se stiu ei), renunt la tot ceea ce ma doare acum…refuz sa ma mai gandesc la orice din trecut, ma gandesc doar la prezent si la cum sa imi fac viitorul mult mai happy, mai „autosuficient” daca pot spune asa…

Ma resemnez ca nu exista, renunt la a mai cauta…. 

Stabilitate vs. Instabilitate

Da, multe lucruri ma framanta in ultima vreme… Ieri m-a „lovit” ceva la care nu ma gandisem prea mult pana acum… Anul asta se incheie licenta, teoretic va trebui sa plec din camin…problema este…unde?! Initial vroiam sa fac ceva, vreo „ilegalitate” si sa raman tot la camin, insa aseara mi-am dat seama ca nu mai pot, am nevoie de coltisorul meu, chiar si de 5 metri patrati, dar sa stiu ca sunt doar eu acolo… Trebuie sa ma gandesc ce fac din toamna, unde stau, cu cine? Nu imi permit sa stau singura va trebui sa gasesc pe cineva, asta va fi greu, iar apoi partea si mai grea va fi sa gasesc un loc unde sa stau…

In fine, chestia asta m-a facut sa am gandesc la stabilitate… ce inseamna asta? Evident, este la fel de relativa notiunea ca si iubirea, insa…o definitie generala exista?

Stabilitate inseamna bani, o casa, masina, iubire, copii, familie? Ce? Cum putem vorbi de stabilitate in conditiile in care totul in jurul nostru alearga cu viteza luminii? Cand totul se schimba atat de rapid….

Vara asta va fi inca un punct de „cotitura” pentru mine, un punct in care situatia se va schimba, poate chiar rasturna, sper doar sa se rastoarne spre mai bine.

Care sunt avantajele stabilitatii? Linistea? Pacea? Si sunt persoane carora le place instabilitatea? Eu nu imi pot da seama de acest raspuns. Pe de alta parte, instabilitatea poate fi considerata ca o permanenta provocare, o concentrare absoluta, o atentie incredibila la tot ce se intampla…

Esti pe o carare intre doua prapastii… asa imi imaginez instabilitatea.. acea atentie pe care trebuie sa o acorzi fiecarui pas… Ei bine, eu nu am fost niciodata asa, mereu m fost impulsiva, mereu am riscat… Cica intelepciunea vine o data cu varsta…. Oare intelepciunea este echivalenta cu prudenta? Prudenta care sa duca la stabilitate?

Am auzit saptamana trecuta o vorba care mi-a placut mult:

„Daca toti copiii ar fi ascultat de parinti si acum am fi stat in pesteri…”

Ceva extrem de adevarat, nu sunteti de acord? Ganditi-va numai, cat de precauti sunt parintii si cat de precauti vor sa ne faca si pe noi. Ce bine ca de multe ori nu ascultam si putem sa evoluam, putem sa experimentam noi orizonturi, putem sa simtim cum alergam prin lume… Cred ca aceasta atitudine a omului in tinerete contine si o farama de nebunie…trebuie sa contina.

Stabilitatea este prudenta? Instabilitatea nebunie?

Aceste doua notiuni se pot aplica in absolut orice aspect al vietii noastre. Am intalnit un om care pana la varsta de 30 si ceva de ani schimbase cam 7-8 posturi de munca, un om cu o tehnica geniala in marketing. De ce le-a schimbat? Pentru ca vroia mai bine, mai mult, ceea ce mi s-a parut perfect normal, mai ales stiind ca este atat de capabil in munca sa. Era nebun? Poate… insa nu am vazut un om mai multumit de munca sa precum el…

Concluzia mea? …Pai sa zicem ca trebuie sa fii putin nebun ca sa fii fericit, trebuie sa ai parte de stabilitate ca sa iti incarci bateriile si de instabilitate pentru a putea evolua….

Concluzia voastra care este?

Veselie versus Fericire

Vorbeam acum cateva zile cu un prieten bun despre ce presupune fericirea… Mi-a zis ca par un om fericit, ca zambesc mult, ca fac multe glume… Si atunci a inceput discutia despre veselie, bucurie versus fericire.

Veselie fara fericire exista, poate exista, insa aceasta nu presupune, in acelasi timp, si fericirea implicita… Da, zambesc, rad, imi place sa ii fac pe cei din jurul meu macar veseli daca nu fericiti, insa… nu inseamna ca eu sunt fericita.

Fericirea este ceva care se pare a fi destul de greu de atins… Este ceva pe termen lung, stabila, un fel de certitudine cu toate ca poate disparea oricand. Daca as putea spune asa, bucuria este ca ziua normala, iar fericirea este ca ziua polara… mult mai lunga si mai intensa.

Oare este posibil ca cineva sa se sature de fericire?! Este posibil ca cineva sa nu mai recunoasca fericirea?!

Cred ca ma pot compara cu un orb… am orbit, o lumina puternica m-a incantat pentru ca apoi sa ma orbeasca… Si acum trebuie sa invat sa ma descurc pe intuneric, trebuie sa invat sa disting forme, sa aleg ceva ce m-ar ajuta sa ma „descurc”… Trebuie sa invat sa fiu fericita pe intuneric… intr-o noapte polara…

M-am impacat cu acest fapt, m-am resemnat cu acea lumina, am inteles ca trebuia sa fie pentru ca eu sa ma „maturizez”, nu a fost placuta lasarea in intuneric, dar se pare ca ma acomodez si cu acest lucru si pot spune cu zambetul pe buze ca… nu mai pot iubi… incerc, vreau, sper, dar… nu stiu, voi vedea ce se intampla…

Multe persoane apropiate imi spun sa am rabdare, dar este complicat atunci cand nu mai poti astepta….

Oricum, ii multumesc acelui cineva care este langa mine, se stie el care…

Revenind la ce vroiam sa spun, fericirea este ceva mult mai profund decat bucuria si nu se vede neaparat pe chipul unui om. La fel de bine se poate ca un om sa fie fericit fara a fi vesel.

Care este forta ce ne face fericiti? Iubirea, linistea, zambetul unui copil, o zi cu soare? Fericirea vine din exterior sau din interior? Multi prieteni mi-ai zis ca trebuie sa fiu fericita de una singura, fara niciun ajutor din afara… Acum sunt convinsa ca nu se poate, stiam ca nu se poate, dar am incercat… Nu exista fericire adevarata de unul singur, poate doar o amagire… Iar cei care cred acest lucru se amagesc, probabil vor descoperi asta, insa prea tarziu.

Acum cateva zile am reusit sa „daram” sistemul de ghidare al unui om, demonstrandu-i ca intelesese sistemul gresit… Baza piramidei este cea care sustine varful si daca vrei sa ajungi la varf trebuie sa ai toata baza… Vorba aceea, pana la Dumnezeu te mananca Sfintii.

Nu exista fericire de unul singur, asta este concluzia mea…

Deci, ce te face vesel si ce te face fericit?