De ce nu renuntam?

Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.

Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?

Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?

Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.

Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider „soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).

Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…

Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!

Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…

De ce nu renuntam?

Unspoken

Aseara am fost intr-un club cu niste prietene, numai fete si am ajuns sa imi recunosc ceva ce refuzam sa recunosc…

Ma apropii din ce in ce mai mult de relatia pe care mi-o doresc cu cineva si asta nu pentru ca am gasit persoana perfecta ci pentru ca incep sa ma cunosc din ce in ce mai mult, incep sa realizez ceea ce vreau sa insemne o relatie, sa stiu din ce in ce mai bine ce imi doresc. Postul asta este menit sa spuna cu „voce tare” ceea ce toti stim, dar dintr-un motiv sau altul refuzam sa recunoastem, este ca un fel de „rusine”.

Ieri eram cu prietenele mele si stabileam intalnirea cand o alta colega de-a noastra a venit la noi sa ne intrebe unde mergem. Din cate am inteles de la prietenele mele, fata are o relatie cu un tip cam posesiv, care nu o lasa sa iasa nicaieri singura… ma rog nu ma bag la asta. Vreau doar sa comentez replica ei: „Eh, pai voi astea fara prieten nu intelegeti cum este…”. Si mie imi venea sa ii zic: „Sa mori tu ca nu stiu.” Ma rog, mi s-a parut aiurea comentariul ei mai ales ca daca nu am prieten acum nu inseamna ca nu am avut niciodata.

Si de la asta am ajuns aseara sa recunosc un adevar care pentru majoritatea lumii este „rusinos”. Da, este normal ca toti ne dorim sa ne simtim doriti de persoanele de sex opus, este ceva dat de la natura. Pe de alta parte, este normal sa normal sa ne dorim o relatie stabila, perpetuarea speciei, bla bla… Si oare cum se impaca aceste doua chestii?

Ei bine, am o colega pe care o invidiez in sensul bun al cuvantului pentru relatia pe care o are cu prietenul ei si care dureaza de ceva vreme deja. Fiecare se simte bine cu prietenii lui, impreuna se distreaza, toate vacantele sunt planuite cu o groaza de prieteni, etc. Fata il suna pe la 2-3 dupa-masa sa il intrebe daca s-a trezit si unde a fost aseara. Este o siguranta intre ei de invidiat.

Ceva de genul imi doresc si eu, sa fim doua persoane care sunt un intreg pur si simplu prin sentimentul care le leaga si care nu sunt mereu impreuna, fiecare are „intimitatea” lui, „libertatea” lui. Sa fim fiecare in cate un club cu prietenii/prietenele, sa ne simtim admirati de diverse persoane de sex opus, sa admiram si noi unele persoane de sex opus, sa le admiram ca si cum ne-am uita la un „exponat” de muzeu. Dar, cu toate acestea, sa stiu ca undeva in lumea asta, nu neaparat langa mine fizic, este el, persoana care poate este tot intr-un club, dar care cu siguranta se gandeste la mine.

Siguranta… Acesta este cuvantul cheie… Sa fim siguri de celalalt, sa simtim ca suntem iubiti si ca putem iubi in mod liber, dar cu toate acestea sa nu ne pierdem libertatea, sa ne simtim bine in pielea noastra.

 

Valabil pana la 16 August 2008

Senzatie de somnolenta combinata cu o stare de moleseala profunda… Traversez intersectia ingrozitoare de la Grozavesti pentru a intra la metrou, ma grabesc sa ajung la intalnirea cu tata… Imi amintesc ceva subit in fata gurii de metrou… scot portofelul, scot abonamentul de metrou si citesc pe spate…

Valabil pana la 16/08/2008

Azi este 17… ce coincidenta… abonamentul a expirat in aceeasi zi, in aceeasi zi in care sufletul meu s-a dovedit inca o data a fi expirat, o zi care ar fi trebuit sa insemne doar renastere… Nu, nu mai este scapare…

I forgot

Am senzatia ca am uitat ceva… ceva important…undeva in urma mea…

Stiu…m-am uitat pe mine, mi-am uitat sufletul…

Mutant emotional

Da, poate ca iar am intrat intr-o pasa mai ganditoare, poate din cauza cartii pe care o citesc si doresc deja sa o recitesc, poate din cauza oamenilor pe care i-am cunoscut mai bine in ultima vreme, poate din cauza ca mi-am propus o perioada de introspectie, poate din cauza finalizarii facultatii si deschiderii unor noi orizonturi… Dar stiu prea bine cauza, acum cateva seri, pe plaja in Bulgaria discutam acest „mutant emotional” cu un prieten bun, amandoi simtindu-ne astfel. Au fost cateva ore de introspectie inopinata, la care nu m-am putut opune si care mi-a facut bine, zic eu…

Ce inseamna acest „mutant emotional”? Pai… o persoana care nu a avut parte de acelasi mediu „general acceptat”, adica in copilarie poate nu a avut parte de ambii parinti (cazul nostru), nu a avut parte de un sentiment care era vital pentru dezvoltarea acestuia in sensul pe care il cunoastem toti… sensul normal de dezvoltare al psihicului, al emotiilor si sentimentelor.

Ok, si persoana respectiva creste, nu stie ce se intampla, dar se simte un pic altfel fata de ceilalti, altfel nu inseamna rau sau bine, ci doar altfel… Acest „altfel” se concluzioneaza deseori intr-o senzatie de nepotrivire cu lumea, dar mai ales intr-o senzatie de lipsa, ceva nu este acolo, chiar mai rau… ceva ce ar fi trebuit sa fie, ceva de mai demult.

Copilul creste astfel, dandu-si seama poate putin cam tarziu de ceea ce lipseste, la o varsta in care creierul sau este relativ matur si poate recunoaste greselile lui sau pe cele ale apropiatilor.

Ce poate lipsi? Dragostea de mama, dragostea de tata, prezenta amandurora, increderea in sine…”lucruri” complet imateriale, care nu se gasesc aproape nicaieri, daca nu se cultiva… sunt mult mai greu de „cumparat”.

Si la maturitate… cum face „copilul” sa recupereze, sa se simta bine printre toti ceilalti, sa nu mai simta golul?! Sunt foarte putini cei care reusesc sa treaca peste „trauma” suferita pe parcursul cresterii. Sunt foarte putini cei care reusesc sa se simta in largul lor, sa se simta bine in pielea lor. Toti avem nevoie de confirmare insa cei care sunt in situatia descrisa de mine au nevoie mai mult ca oricine de astfel de confirmare. Vor sa auda ca sunt placuti, vor sa aiba cat mai multi prieteni, vor sa nu se simta singuri niciodata, le este teama de schimbare, iar stabilitatea este cuvantul cheie desi nu multi o obtin… vorbesc din experienta… Este extrem de greu sa treci peste micile rautati care ti le spuneau/faceau colegii de la scoala sau chiar parintii lor care nu intelegeau cum un copil crescut doar de mama poate sa fie mai inteligent si mai bine crescut decat odrasla lor proprie… ce oameni limitati… Acum sunt convinsa ca le este mult mai usor, procentul copiilor crescuti doar de un parinte a crescut din pacate destul de mult… sunt convisa ca rautatile sunt mult mai putine si mai mici acum.

Si de ce ii spun eu „mutant”? Pai pentru ca este diferit de toti ceilalti, desi sunt din ce in ce mai multi, suntem inca minoritari si multi din jurul nostru se uita la noi cu compasiune. Oare de ce oamenii nu pot concepe ca se poate sa ai o copilarie perfecta si doar cu un parinte…? Intr-adevar, imi dau seama acum ca starea pe care am experimentat-o deseori nu se datora faptul ca am crescut doar cu mama, am avut o copilarie fericita, perfecta as putea spune. Acea stare se datora celor din jurul meu, ei ma faceau sa ma simt asa… Oare de ce trebuie sa ne raportam mereu la cei din jurul nostru? De ce nu putem exista noi prin persoana noastra, fara alte „adaosuri”?

Despre nevoia de confirmare voi vorbi intr-un blogpost viitor, acum intrebarea mea ramane daca „mutantul” va recupera vreodata „diferenta” fata de cei din jurul sau? 

 

Fructul oprit

Sunt absolut convinsa ca doar titlul v-a facut sa va dati seama despre ce vreau sa vorbesc… Si sunt si mai convinsa ca fiecare dintre noi s-a aflat cel putin o data in viata in situatia despre care voi vorbi… situatia tentatiei fructului oprit.

Daca nu ma insel, si in Formula fericirii am citit ceva despre acest aspect, dar va trebui sa o recitesc pentru a prezenta ideile cu fidelitate… Oricum, este bine stiut ca ceea ce ne este „interzis” intr-un fel sau altul devine cel mai tentant lucru pentru noi, ne captiveaza atentia, concentrarea si vointa, vointa pentru a-l avea.

De ce omul este mereu atras de ceea ce ii este inaccesibil, de ceea ce probabil nu va avea niciodata… Iar daca il obtine, deseori se intampla sa ii treaca pasiunea destul de repede pentru acel lucru si sa inceapa a se concentra pe ceva nou, poate si mai greu de obtinut ca cel anterior.

Un alt aspect ar fi ca multe dintre aceste lucruri greu de obtinut nici macar nu sunt „benefice” omului nostru, el fiind constient ca nu i-ar trebui/nu are rost/etc, dar cu toate acestea, continua sa lupte cu morile de vant pentru a-l obtine.

De ce oamenii nu sunt mereu fericiti cu ceea ce au sau, mai bine zis, de ce intotdeauna trebuie sa fie ceva shiny spre care sa accedem, ceva care sa ne atraga privirea/atentia/vointa, exact cum un copil mic este atras de o jucarie noua. Pana si copilul se plictiseste de jucaria noua destul de repede dupa ce a plans mult pentru a-si convinge parintii sa o cumpere.

Oamenii „maturi” nu mai au aceeasi reactie a copilului, dar asta nu inseamna ca esenta este diferita… esenta este similara – vrem ceva cu ardoare, incercam sa il obtinem prin diverse mijloace, dar calmul de dupa momentul culminant nu dureaza foarte mult, de obicei…

Dar ce se intampla atunci cand nu obtinem ceea ce ne dorim? Timpul trece, in functie de dimensiunea dorintei noastre si frustrarea va urma, intr-o mai mare sau mai mica masura. Cum vad eu solutia rezolvarii acestei frustrari? Pai, ne reorientam catre ceva ce ni se pare si mai „bun” decat cel care ne-a provocat frustrarea.

Vorbeam cu un prieten cum omul nu are puterea psihologica de a se abtine de la ceva, ci dimpotriva, el trebuie sa se reorienteze catre altceva pentru a uita primul element. Stiti vorba aia din batrani: „Cui pe cui se scoate”… De multe ori am auzit-o, dar cineva, poate mai inteligent, a scos si continuarea: „Dar ramane gaura”. Eh, totusi o gaura nu este chiar atat de grava, nu? 😀

Dar hai ca deviez de la subiect… daca am vreunul…

 Pe scurt, uneori ma fascineaza cum ceva ce nu pot avea imi atrage atentia atat de puternic, iar apoi ma minunez cum atunci cand il ating, nu mai este la fel…

Over and over again

                                          Si trenurile vin si pleaca, vin si pleaca… over and over again… Si ceea ce este si mai ciudat/trist este ca m-am obisnuit sa se intample asa… Acum doar stau si privesc, sentimentul este poate mai dur, dar exprimarea mai mult mai ascunsa de privirile voastre… Da, ma doare, dar nu va voi arata niciodata asta…. i’m becoming an ice queen… pana cand?! Nu cred ca am vreun termen limita, vreun moment in care sa se termine… este doar over and over again…

A piece of puzzle…happiness

 Si daca ceea ce cautam, fiecare in felul sau, nu exista nicaieri sau este mult prea departe pentru a putea fi atins…?!

Nu, nu suntem perfecti, nu cautam perfectiunea. Consider ca fiecare om ar trebui sa fie constient ca nu exista perfectiune nicaieri. Cu toate acestea, cautam ceea ce este perfect pentru noi. Sa ne imaginam ca viata este un fel de puzzle imens, cu zeci, sute de mii de piese. Omul este cel care incearca sa il rezolve, care isi ia, la un moment dat, destinul in maini si vrea sa isi construiasca viata, vrea sa puna piesele la locul lor pentru a putea termina viata impacat cu sine. Este incantat de faptul ca se afla la inceput, are mult de lucru, multa energie, multe piese de pus la locul lor. Dupa cum stim prea bine, un puzzle se incepe de la cel putin o margine, se face conturul, pentru ca este cel mai simplu. Asa si cu omul nostru, isi stabileste intai limitele, locul pe care ar trebui sa il obtina in societate, ceea ce este si personalitatea lui se aseaza o data cu marginile jocului.

Pe de alta parte, stim ca inceputul si sfarsitul sunt partile mai usoare, inceputul pentru ceea ce am argumentat mai sus, iar sfarsitul pentru ca au mai ramas doar putine piese si sunt usor de aranjat. Partea cea mai dificila este cea din mijloc, „umplutura” spatiului gol dintre margini, „implinirea” vietii…

Inevitabil, fiind foarte multe piese, sunt unele dintre ele pe care omul nostru le cauta „intensiv” pana la descoperirea lor. Isi pierde o buna bucata de vreme in cautarea unei piese pentru ca dupa ceva vreme sa se plictiseasca si sa treaca la urmatoarea fara a o gasi la inceput pe cea care ii trebuie. Ati jucat puzzle, stiti cum este prea bine…

Din cand in cand, omul nostru se mai plictiseste, lasa „jocul” in seama nimanui si a tuturor, pierde controlul jocului, implicit a vietii lui… bate vantul intre timp si jocul sau se mai strica din cand in cand, pentru ca apoi sa o ia de la capat… cumva trebuie terminat, mai bine sau mai rau, mai devreme sau mai tarziu. Dar intotdeauna se intoarce la joc, trebuie sa o faca, este viata lui totusi.

Ei bine, intrebarea mea estecu privire la acea piesa pe care o cautam cu totii… daca nu o gasim niciodata? Nu exista piesa perfecta de puzzle, este doar acea unica piesa pe care o cautam, care are conturul cautat de noi, care se potriveste perfect in imaginea oferita de puzzle.

La final, cand tabloul este finalizat, omul nostru poate sta pe marginea lui, odihnindu-se si admirand piesajul pe care chiar el l-a realizat… cata satisfactie ar trebui sa fie in inima lui… Acea satisfactie o cautam cu totii, multumirea oferita de faptul ca ori de cate ori am lua-o de la capat, am face totul exact la fel…

Unde credeti ca este piesa voastra de puzzle, acea unica piesa… Si mai ales, cum credeti ca o veti gasi?!

A domina vs. a fi dominat

Dap, inca un post din categoria „Versus”. De ce? Pentru ca situatiile contradictorii sunt peste tot, orice lucru de pe lume are un antonim…dar nu neaparat si un sinonim, de multe ori este mult mai usor sa cadem in partea opusa decat sa gasim un substitut pentru ceea ce am pierdut.

A domina sau a fi dominat?! Ma refer aici nu la dominatia globala, la controlul asupra unui stat sau ceva de genul acesta… ma gandesc la nivel micro, in cazul unei relatii dintre doi oameni, de orice fel ar fi aceasta. Stiu ca am o obsesie cu aceasta „teorie” a relatiilor si a oamenilor, dar simplul motiv pe care il am este ca VREAU sa inteleg… mult mai multe decat inteleg acum despre oameni.

Oarecum, acest post se leaga de cel anterior scris (Opusele se atrag), deja incep sa fac o panza de paianjen in jurul aceluiasi subiect…

Simti ca esti dominat atunci cand il percepi pe cel de langa tine mai puternic. Evident, puternic poate deriva in doua cai complet opuse. Cea negativa ar insemna ca persoana dominanta are o influenta negativa asupra ta, te simti mic si insignifiant, simti ca nu ai control asupra vietii tale, te simti pur si simplu ca un copil, in sensul rau al cuvantului.

Poti percepe „dominarea” si ca pe un lucru benefic pentru tine, simti ca este cineva care te apara si te ghideaza in viata, te ajuta sa alegi drumul cel bun… Ok, toate bune si frumoase pana la un moment dat cand, mai devreme sau mai tarziu, vei incepe sa simti si tu ca nu mai ai control asupra vietii tale si vei incerca sa te „razvratesti” impotriva a ceea ce vezi tu persoana dominanta.

Evident, diferenta dintre cele doua moduri de perceptie o face modul in care actioneaza persoana dominanta, dar si felul de a fi al celei dominate. Pe de alta parte, o persoana slaba, nehotarata, nu va putea fi o persoana dominanta intr-o relatie, la fel cum nici una puternica si incapatanata nu va putea fi una dominata.

Si astfel ies trei tipuri de „cupluri” din acest punct de vedere: doua persoane dominante, doua persoane dominate (adica „slabe”) sau una dominanta si una dominata. Din punctul meu de vedere, cred ca acel cuplu format din doua persoane dominate are cele mai mari sanse sa ramana impreuna. Cu toate acestea, nu exclud si fericirea celorlalte doua tipuri de cupluri cu singura precizare ca ar mai fi niste conditii necesare pentru a se intampla.

Cuplul „slab” are mai multe sanse de a rezista tocmai pentru ca nu exista vreo relatie de dominare intre cei doi, amandoi fiind la fel de „nepasatori”. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc, in spiritul competitiei si autodepasirii care zac in mine, ca nu agreez tiparul asta de cuplu. Am impresia ca intotdeauna se vor mentine la acelasi nivel, nu vor dori mai mult sau nu vor obtine ceea ce isi doresc tocmai pentru ca nu au curajul de a se lupta, macar unul dintre ei.

Cuplului „mixt” ii dau sanse medii de supravietuire, aici depinde de modul in care persoana dominata percepe starea sa de dominat. Aici revin la cele doua moduri mentionate mai sus. Totusi, daca exista o anumita intelegere reciproca, armonia in acest cuplu poate fi infinita…

In legatura cu cuplul „puternic” pot spune ca este format din luptatori, din oameni hotarati care stiu ceea ce vor, stiu ce vor sa ii astepte si fac totul pentru a reusi acest lucru. Acesta, la fel ca si cel dinainte, pot spune ca nu are multe sanse de reusita, exista o conditie si aici… De vreme ce ambele persoane sunt puternice… tendinta noastra umana este sa ne orientam spre o persoana opusa noua sau cel putin diferita asupra careia sa exercitam o anumita influenta, mai mare sau mai mica. In cazul in care ambele persoane sunt dominante, intervine o mica problema, problema care poate fi rezolvata doar cu dragoste. Deci, acest cuplu, in opinia mea, va rezista daca are in centrul sau sentimentul major de dragoste. Pe de alta parte, pot spune ca, daca va rezista timpului, acest cuplu este „preferatul” meu dintre cele trei enumerate. De ce? Pai, pentru ca amandoi „lucreaza” individual pentru binele comun. Exemple de astfel de cupluri am intalnit si in viata de zi cu zi, desi sunt mai rare.

Ca oriunde in jurul nostru, exista parti bune si parti mai putin bune ale cuplurilor descrise mai sus… Dar in care v-ati dori sa va aflati? 

 

 

Recunostinta vs. Ingratitudine

Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il „laudam” in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste… cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori…

Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa… ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are… si cat de mult l-a ajutat.

Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.

Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!

Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: „Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?”. Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea… Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp…

Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar… tatalui meu… nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.

Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei… Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat…

Si asa ma „zbat” eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede… Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.

Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel… Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi… Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea… Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea…

Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!