Eu si lumea

fight_fire_with_fire_by_pepperparadeO prietena mi-a zis in treacat ca ar trebui sa ma impac cu anumite persoane, sa ma impac cu lumea… Oare chiar m-am certat cu lumea? Si daca da, de ce?

Ceva ma nemultumeste, ceva lipseste, ceva nu este in regula… ce anume? Habar n-am si nu stiu daca voi afla vreodata… vreau doar sa treaca…

Nu cred ca este doar impresia mea, dar in ultima vreme vad cum multe persoane pe care le consider foarte apropiate, din cercul meu de prieteni buni, fac diverse gafe, ma ranesc, ma dezamagesc, iar asta doare cel mai tare.

Am constatat ca mare parte din neplacerile mele provin din faptul ca ma astept la prea mult de la cei la care tin. Ii evaluez corect, dar intotdeauna ma astept sa avanseze, sa evolueze, sa fie fericiti… asa cum cineva mi-a zis odata, uneori ii imping prea mult de la spate. Cand nu se intampla asa sunt dezamagita si ma doare foarte tare…

Pe de alta parte, nu mai am deloc incredere in mine, am ajuns sa ma simt singura ca pe vremea liceului… Simt un nod in gat, umezeala ochilor… nu mai vreau.

Nu mai reusesc sa comunic cu nimeni, simt ca nimeni nu intelege, ma simt inchisa….

Imi lipsesc discutiile lungi, despre orice si despre nimic, despre tot si despre viata.

Vad in jurul meu cum relatii lungi, de ani buni, aproape in pragul casatoriei, se destrama. De ce?! Oare atata timp a durat pana sa iti dai seama ca ai gresit calea? Nu imi vine sa cred, nu mi se pare ok… Si ce faci atunci?

La fel cum zice un prieten, fericirea este greu de obtinut, poate mai greu decat sanatatea…

Totul este mult prea trist, poate ca sunt doar eu in razboi cu lumea…cum cad la pace?!

Mutant emotional

Da, poate ca iar am intrat intr-o pasa mai ganditoare, poate din cauza cartii pe care o citesc si doresc deja sa o recitesc, poate din cauza oamenilor pe care i-am cunoscut mai bine in ultima vreme, poate din cauza ca mi-am propus o perioada de introspectie, poate din cauza finalizarii facultatii si deschiderii unor noi orizonturi… Dar stiu prea bine cauza, acum cateva seri, pe plaja in Bulgaria discutam acest „mutant emotional” cu un prieten bun, amandoi simtindu-ne astfel. Au fost cateva ore de introspectie inopinata, la care nu m-am putut opune si care mi-a facut bine, zic eu…

Ce inseamna acest „mutant emotional”? Pai… o persoana care nu a avut parte de acelasi mediu „general acceptat”, adica in copilarie poate nu a avut parte de ambii parinti (cazul nostru), nu a avut parte de un sentiment care era vital pentru dezvoltarea acestuia in sensul pe care il cunoastem toti… sensul normal de dezvoltare al psihicului, al emotiilor si sentimentelor.

Ok, si persoana respectiva creste, nu stie ce se intampla, dar se simte un pic altfel fata de ceilalti, altfel nu inseamna rau sau bine, ci doar altfel… Acest „altfel” se concluzioneaza deseori intr-o senzatie de nepotrivire cu lumea, dar mai ales intr-o senzatie de lipsa, ceva nu este acolo, chiar mai rau… ceva ce ar fi trebuit sa fie, ceva de mai demult.

Copilul creste astfel, dandu-si seama poate putin cam tarziu de ceea ce lipseste, la o varsta in care creierul sau este relativ matur si poate recunoaste greselile lui sau pe cele ale apropiatilor.

Ce poate lipsi? Dragostea de mama, dragostea de tata, prezenta amandurora, increderea in sine…”lucruri” complet imateriale, care nu se gasesc aproape nicaieri, daca nu se cultiva… sunt mult mai greu de „cumparat”.

Si la maturitate… cum face „copilul” sa recupereze, sa se simta bine printre toti ceilalti, sa nu mai simta golul?! Sunt foarte putini cei care reusesc sa treaca peste „trauma” suferita pe parcursul cresterii. Sunt foarte putini cei care reusesc sa se simta in largul lor, sa se simta bine in pielea lor. Toti avem nevoie de confirmare insa cei care sunt in situatia descrisa de mine au nevoie mai mult ca oricine de astfel de confirmare. Vor sa auda ca sunt placuti, vor sa aiba cat mai multi prieteni, vor sa nu se simta singuri niciodata, le este teama de schimbare, iar stabilitatea este cuvantul cheie desi nu multi o obtin… vorbesc din experienta… Este extrem de greu sa treci peste micile rautati care ti le spuneau/faceau colegii de la scoala sau chiar parintii lor care nu intelegeau cum un copil crescut doar de mama poate sa fie mai inteligent si mai bine crescut decat odrasla lor proprie… ce oameni limitati… Acum sunt convinsa ca le este mult mai usor, procentul copiilor crescuti doar de un parinte a crescut din pacate destul de mult… sunt convisa ca rautatile sunt mult mai putine si mai mici acum.

Si de ce ii spun eu „mutant”? Pai pentru ca este diferit de toti ceilalti, desi sunt din ce in ce mai multi, suntem inca minoritari si multi din jurul nostru se uita la noi cu compasiune. Oare de ce oamenii nu pot concepe ca se poate sa ai o copilarie perfecta si doar cu un parinte…? Intr-adevar, imi dau seama acum ca starea pe care am experimentat-o deseori nu se datora faptul ca am crescut doar cu mama, am avut o copilarie fericita, perfecta as putea spune. Acea stare se datora celor din jurul meu, ei ma faceau sa ma simt asa… Oare de ce trebuie sa ne raportam mereu la cei din jurul nostru? De ce nu putem exista noi prin persoana noastra, fara alte „adaosuri”?

Despre nevoia de confirmare voi vorbi intr-un blogpost viitor, acum intrebarea mea ramane daca „mutantul” va recupera vreodata „diferenta” fata de cei din jurul sau? 

 

La final…despre voi

Este o perioada destul de agitata si obositoare pentru mine, dar nu pot sa nu ma gandesc macar pentru o clipa in fiecare zi ca am terminat facultatea, ca o parte importanta din viata mea, o etapa in dezvoltarea mea s-a incheiat, cu partile ei bune si rele.

Mi-am dat seama acum ceva vreme cate persoane am cunoscut de-a lungul acestor 3 ani de cand sunt in Bucuresti. Nu, nu orasul este de vina, ci pofta mea de comunicare de a cunoaste cat mai multi oameni. Multi dintre voi se vor regasi macar intr-un cuvant de-al meu scris aici, poate chiar toti as putea spune…

Am cunoscut oameni buni, oameni rai, oameni timizi, retrasi, oameni care stiu ce vor de la viata si oameni care inca mai cauta raspunsuri acolo unde nu pot fi decat intrebari, oameni care se tem sa traiasca, se tem sa ia viata in piept, oameni realisti, oameni visatori, visatori doar in somn, visatori doar cu ochii deschisi…visatori care vor si fac ceva pentru a-si indeplini visele si visatori care doar viseaza…

Am prieteni de toate genurile pot spune, prieteni devotati carora le multumesc. Incep prin a le multumi unor colegi de facultate, nu voi da decat acronimele, se prind ei care sunt… R.C., B.C., A.C., A.C., Z.F., A.F., D.G., si sa ma iertati daca am uitat pe cineva… Le multumesc pentru ca au fost langa mine, pentru ca energia lor m-a impulsionat si pe mine sa continui cand credeam ca nu mai pot, pentru ca m-au ajutat cand am avut nevoie si m-au ascultat cand aveam prea multe pe suflet. Sper din toata inima ca relatia cu ei sa se pastreze si dupa terminarea facultatii, in pofida tuturor elementelor care ar putea aparea intre noi…

Vreau sa le mai multumesc tuturor celor pe care i-am cunoscut intamplator, persoane care au venit intr-o clipita si au plecat la fel de repede, persoane care m-au marcat lasand o urma pregnanta in memoria mea, o urma care se cheama „amintire”. Da, am plans si am ras cu ei, i-am iubit si i-am urat, dar acum nu mai conteaza nimic, este doar finalul…

Ar fi multe de spus, dar sper sa apuc sa le exprim personal, la o cafea/suc/bere cu cei la care tin si pe care sper sa ii am mereu alaturi…

Pe scurt….Va iubesc!

La vida es un carnaval

black_sea_by_deepsilentt.jpg

Ay, no ha que llorar, que la vida es un carnaval,
es mas bello vivir cantando.
Oh, oh, oh, Ay, no hay que llorar,
que la vida es un carnaval
y las penas se van cantando.

(Celia Cruz – Vida es un carnaval)

Pe versurile acestei melodii imi amintesc ca ieseam azi-noapte din Bucuresti…genial…

Care sunt sansele ca intr-o zi plictisitoare de duminica sa iti doresti sa pleci la mare, iar seara sa te trezesti cu o fereastra de messenger in care ti se spune sa mergi la mare?! Este o sansa la un milion, la un miliard? Da, ieri imi doream enorm de mult sa ajung la mare, sa iau cateva scoici, sa simt ca respir aerul marin… Iar azi-noapte, pe la 3 eram acolo, eu cu inca 7 persoane, doua masini, aproape 3 ore pe drum… am ajuns cu masinile pe plaja, la marginea apei, am facut poze, am inghetat jucandu-ne cu apa si am filmat (poze si filmulete in postul urmator, sa fac rost de ele ;))

Nu, nu mai cred ca exista coincidente, asta a fost mult peste limita unei coincidente… cred ca ii voi spune telepatie 😀

Nu stiu cum sa explic mai bine sentimentul pe care il am… senzatia usoara de somnolenta imi da ideea ca a fost doar un vis, ca nu am fost la mare… ma simt toropita si ganduri imi zboara, daca nu vad repede pozele alea o sa cred ca am visat… un vis dulce…

AM FOST! Am simtit apa rece, aerul sarat, am auzit valurile… am vazut si pescarusi, am adunat si scoici… pacat ca nu a fost luna plina 😦 era chiar innorat…

Mi se pare geniala senzatia, sa pleci in miez de noapte, exact unde iti doreai mai devreme cu cateva ore, sa ti se transforme complet weekendul intr-unul foarte exciting! Abia astept sa imi iau masina…sa pot pleca unde vreau eu, cand vreau eu.

Mai mult de 10 persoane mi-au zis ca sunt nebuna dupa care mi-au zis sa ma distrez… a fost intr-adevar genial, o gura de aer curat de care aveam nevoie urgenta. Nici nu stiu cui ar trebui sa ii multumesc, pe cine ar trebui sa rog sa se intample mai des chestii de genul asta care sa ma faca sa simt ca TRAIESC…

D-asta am nevoie acum, sa simt ca traiesc….

Nu am dormit de multe ore… sunt singura prin camera…. liniste…. doar Robbie Williams canta al sau Feel… cred ca voi continua sa visez visul meu cu marea…

Prietenul la nevoie se cunoaste

Help me 
A friend is a hand that is always holding yours, no matter how close or far apart you may be. A friend is someone who is always there and will always, always care. A friend is a feeling of forever in the heart.
Este ceva ce ma framanta tot mai mult in ultima perioada cu privire la ajutor, la sprijinul dintre oameni si pana unde ar trebui sa mearga aceasta.
Imi amintesc de prima oara cand am facut drumul de la bunici pana la mama acasa, nu mai stiu exact varsta, dar imi amintesc ca mama a mers dupa mine, fara ca eu sa stiu, pentru a se asigura ca traversez pe unde trebuie si ca nu patesc nimic.
Asta am aflat eu mai tarziu, dar acum imi dau seama cat de corect a fost.
Cat este de important sprijinul, pana unde poate merge el? O prietena imi spunea zilele astea ca anumite persoane ar trebui lasate sa se dea cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.
Este exact ca atunci cand inveti sa inoti, sa mergi, sa te dai cu patinele…. pana la un punct este sprijin si de acolo inainte esti singur. Nu se poate altfel, niciodata nu vom invata nimic daca nu suntem lasati, intr-o oarecare masura si singuri. Asta este parerea mea, fie ca sunt multe persoane contra.
Am invatat de destul de mica sa ma descurc singura si nu imi pare rau. Intr-adevar, nu imi doresc ca si copiii mei sa fie nevoiti sa faca astfel, insa mi-as dori sa fiu capabila sa le dau drumul atunci cand trebuie, sa „paraseasca” cuibul… sa infrunte viata.
Sprijinul se poate aplica in orice situatie, in familie, intre prieteni, intre iubiti, la servici si exemplele pot continua.
Consider ca dupa „stadiul cunoasterii”, respectiv perioada in care acumulam teorii, sfaturi, idei (ii putem spune cei 7 ani de acasa) urmeaza perioada practicarii, perioada in care sprijinul este undeva in spate, ascuns si nesimtit de cel care este urmarit.
Ce vreau sa spun cu asta?
Pai, consider ca niciodata nu vom invata nimic daca nu riscam, daca nu simtim prin fortele proprii, pe pielea noastra. Sprijinul este sa zicem, un fel de elan, insa nu toata viata poate fi un etern elan, asta este ideea. Dupa ce ne luam avant trebuie sa invatam sa zburam singuri, sa planam asupra problemelor.
Intr-adevar, trebuie sa stim ca undeva jos este cineva care sa ne prinda in cazuri extreme, insa nu trebuie sa ne bazam pe asta, trebuie sa invatam singuri, pentru asta militez eu de fiecare data.
Pana unde poate merge sprijinul intre prieteni?
Cred ca pana in momentul in care cel sprijinit nu mai este constient, nu isi da seama ca trebuie sa se descurce singur. Dar ce faci in momentul in care simti ca ar trebui sa te opresti din a-l ajuta, ca nu invata nimic, ce faci atunci cand simti ca totul este in zadar?
Sa zicem ca sunt oarecum in aceasta situatie si nu reusesc sa ies din ea… Vreau sa ajut, sunt persoane dragi mie apropiate, insa sprijinul nu inseamna asta… este frustrant atunci cand simti ca tu faci totul si celalalt nu reuseste sa se puna pe picioare desi tu asta faci, desi este atat de simplu…
Deci…unde ma opresc?

Prima leapsa

Uite ca am primit si prima leapsa EVER..sper sa nu fie ultima pentru ca ideea mi se pare tare fun! 🙂 Leapsa am primit-o de la Adelix si trebuie sa spun despre ultima carte citita si ultima carte neterminata…

Inainte ar trebui sa spun ca imi plac acele carti care ma captiveaza de la prima pagina, nu prea imi plac poeziile, doar rar Bacovia, si mi-a placut mult de tot Eliade si Rebreanu. De asemenea…am o oarecare reticenta fata de scriitorii contemporani, nu stiu de ce, dar prefer clasicii in general.

Pai, ultima carte terminata ar fi Zile Birmaneze de George Orwell – un scriitor care mie mi se pare pur si simplu genial (carte recitita).

Ultima carte neterminata este cea pe care o citesc acum…dar nu prea am timp din cauza facultatii si serviciului… Mihail Bulgakov – Maestrul si Margareta (interesanta pana acum). Din pacate nu este cartea mea, dar o sa mi-o cumpar si eu, am o lista intreaga pentru targul Gaudeamus 😀 (abia astept!)

Deci cam atat cu leapsa asta, care se va duce la…(tobe pe fundal:) ): Clipe amestecate (Melina), Fantasya, Monoloage (Dragos) si la O printesa nonconformista…

Have fun in continuare! 🙂

PS: scuzati-ma ca nu am pus linkuri catre paginile voastre, dar pur si simplu nu functioneaza codul, nu stiu de ce…sorry