Colectionarul

El este colectionarul de fluturi, un barbat anost, sters si fara familie. Un barbat care nu si-a inceput bine viata si deja si-o rateaza.

Ea este studenta la arte, o fata frumoasa, putin pierduta prin lume, dar foarte talentata.

El o iubeste, sau cel putin asa sustine, castiga la pronosport o suma consistenta si nestiind ce sa faca cu banii, se gandeste sa obtina ceea ce isi doreste cu atata ardoare, iubirea ei.

Dupa planificarea minutioasa si perfecta a rapirii, putin cloroform si o calatorie intr-o duba, este inchisa intr-o pivnita undeva in Anglia de catre colectionar. Barbatul a trecut de la colectionarea fluturilor la colectionarea oamenilor.

Nu am de gand sa va povestesc continuarea sau sfarsitul, mi-as dori sa o cititi cat mai multi pentru ca este o carte speciala, plina de inteles, o analiza psihologica dureroasa.

Stiam in mare despre ce este vorba in carte si trebuie sa recunosc ca am fost surprinsa sa vad ca rapirea intervine foarte repede in actiune, ma asteptam sa dureze mai mult constructia intrigii. Chiar ma gandeam ce anume va povesti autorul atat de mult avand in vedere ca intriga a fost aruncata in ochii cititorului in primele 50 de pagini.

Ei bine, nu trebuie sa va puneti aceasta intrebare. Continuarea cartii este o descompunere a celor doua personaje in fata cititorului pentru ca acesta sa  le perceapa in acelasi mod in care autorul o face.

Lipsa libertatii, iubirea, obsesia, incercarile de evadare, toate sunt descrie extrem de detaliat si trebuie sa recunosc ca nu am lasat cartea din mana prea usor. Eram aproape de a pierde autobuze, de a rata statii de metrou doar ca sa mai citesc o pagina.

Colectionarul va va atrage datorita gandurilor si reactiilor sale contrare, va va determina sa nu lasati cartea din mana, sa intelegeti daca este iubire sau doar obsesie, daca trebuie admirat sau trebuie tratat cu mila.

Trebuie sa recunosc ca a devenit una dintre cartile mele preferate, cea mai buna achizitie in materie de carti din ultima vreme.

(Carte – Colectionarul / John Fowles

Poza – Deviantart.com)

Eseu despre orbire

Citesc de mai putin de o saptamana o carte care m-a fascinat de la inceput si pot spune ca m-a ingrozit la un moment dat, fiind cartea care mi-a provocat cele mai puternice senzatii doar citind-o… Cu toate acestea, nu am putut sa renunt la citirea ei, este prea captivanta. „Eseu despre orbire” de Jose Saramago este o carte ce merita sa fie citita de cei cu inima tare si cu o imaginatie bogata. Cartea are o actiune la limita imaginatiei, o actiune care se desfasoara intr-o lume in care toti orbesc subit, fara vreo explicatie sau fara vreo speranta de vindecare, toti mai putin o femeie… Sotia medicului. Stilul scriitorului este fascinant, ca doar nu degeaba a castigat premiul Nobel in 1998 pentru literatura. Cartea este plina de dialog, dar la prima vedere nu ai zice lucrul asta avand in vedere ca nu exista linii de dialog, singurul indiciu ca s-a schimbat vorbitorul fiind litera mare cu care incepe primul cuvant al replicii. O alta tehnica a scriitorului este aceea ca nu se individualizeaza personajele prin nume, acestea fiind deosebiti doar prin ordinea in care au orit (primul orb), prin profesie (farmacistul, medicul, politistul) sau prin infatisare (fata cu ochelari negri, barbatul cu legatura pe ochi, etc).

Orbirea aceasta, „raul-alb” cum a fost denumita deoarece oamenii nu sunt cufundati intr-o bezna, ci dimpotriva, intr-o mare laptoase de lumina „orbitoare” se propaga aproape contagios am putea spune. Da, asa ziceau si ei, ca orbirea nu se ia, insa in povestea noastra, toti cei care intra in contact cu un orb devin la randul lor orbi. Toti orbesc mai putin sotia medicului care l-a consultat pe primul orb… De ce doar ea scapa? Acest lucru ramane un mister pentru ca scriitorul nu dezvaluie misterul nici macar in ultimele randuri ale cartii.

Guvernul incearca sa tina in frau situatia, sa ii bage in carantina pe orbi si pe cei „contaminati”, insa nu se reuseste nimic, in scurt timp toata populatia era oarba. Toti mai putin sotia medicului care si-a luat oarecum angajamentul sa aiba grija de cei 6 orbi care formau acum un grup unit cu ea.

Peripetiile sunt multe, descrierile sunt patrunzatoare, scriitorul stiind bine cum sa faca cititorul sa traiasca ceea ce „vede” in randurile cartii.

Sfarsitul este pe masura, eu nu am putut lasa cartea din mana pana la final. In esenta, cartea pune intrebari esentiale, intrebari care nu vor avea probabil niciodata raspuns…

In incheiere nu va pot recomanda decat sa o cititi cat de curand aveti ocazia.