Pastila uitarii

„You take the blue pill and the story ends. You wake in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill and you stay in Wonderland and I show you how deep the rabbit-hole goes.” (The Matrix)

Nu ai vrea cateodata sa te pui capul pe perna seara si a doua zi sa te trezesti fara o parte din amintiri, fara anumite sentimente? Evident, o selectie atenta a amintirilor si a sentimentelor… Ai simtit vreodata tristete cand te-ai trezit dimineata? Si asta nu pentru ca ai dormit prea putin, ci doar pentru ca nu vrei sa te trezesti la realitate.

Ca sa fie clar, nu am tendinte sinucigase si nici nu sprijin astfel de comportamente, pur si simplu simt o revolta interioara cu privire la „organizarea lumii”.

Nu cred in vorbele batranilor care spun ca mai tarziu ne vom aminti si vom rade de toate… nu se poate, intotdeauna ramane ceva, un detaliu care ne baga in melancolie, care ne face sa ne dorim intoarcerea in trecut, oare cand se va inventa masina timpului?

As vrea sa imi ofere cineva o pastila care sa imi poata sterge macar unele amintiri, sa o inghit si apoi totul sa dispara, sa sterg amintiri dureroase, cuvinte spuse la nervi, lacrimi, orice ma impiedica acum sa respir liber.

Tu ce ai vrea sa dai uitarii?

(Poza – Deviantart.com)

Memento

„… i can`t remember to forget you… „

Acum doua seri am revazut Memento, un film care mi s-a parut printre cele mai bune intalnite de mine, vi-l recomand cu caldura… Se intalneste tema care este printre cele mai cautate la mine pe blog (de pe motoarele de cautare), respectiv: „cum ar fi daca nu am avea memorie?”. Evident, nu se refera la amnezie, asta stim cu totii cum ar putea fi, ci la memoria pe termen scurt, la fel ca niste „vise” din care te trezesti si uiti ce era inainte de a trezi… Ciudat film, ciudata idee, ciudata situatie… si cand ma gandesc ca asa ceva chiar se poate intampla, unor oameni cu boli psihice…

Totusi, nu v-ati dat seama de paradox? Deseori uitam sa ne amintim diverse chestii, insa niciodata nu ne amintim sa uitam… Vi se pare normal, nu? Da, si mie…. Insa nu este… De ce sa nu putem sa ne amintim sa uitam anumite chestii care ne-au afectat? Amintirea in sinea ei este ceva malefic, procesul de amintire…

 Intr-adevar, multe amintiri frumoase raman in memoria noastra, insa un procent mult mai mare din aceste amintiri se sterg cu trecerea timpului fata de cele urate. Ganditi-va la persoanele agresate, in orice fel ar fi afectate, cat de mult isi doresc, cat de bine le-ar face sa uite… si totusi, nu pot uita, vor trai toata viata cu acea durere.

De ce sa nu imi pot impune sa uit, in timp ce amintirea unor chestii este atat de usoara, poate ca vreau sa uit la fel de usor pe cat imi amintesc unele chestii…

Am ajuns la concluzia ca uitarea este echivalenta cu vindecarea sufletului… uiti, deci te vindeci de tot ceea ce te-a suparat/afectat/durut. Vreau sa pot uita la comanda, vreau ca de acum inainte nicio melodie, poza, parfum sa nu imi mai trezeasca amintiri, fie ele placute sau nu.

Omul este facut doar pentru a-si crea amintiri… nu si pentru a uita… din pacate.

Vreau sa uit senzatii, sentimente, melodii, parfumuri, detalii care uneori ma intristeaza, imi provoaca acea tristete dulce despre care vorbea un prieten.

Vreau sa uit ca se poate, vreau sa uit ca nu se poate… vreau sa uit diverse amintiri de la „plimbarile” facute cu tata si cu sora mea vitrega din copilarie si pana la ultima si probabil definitiva disputa avuta cu el… Sunt chestii care dor, sunt chestii care lasa o amprenta mult prea adanca in sufletul nostru..

Da, eu cred, eu stiu ca exista ceea ce se cheama „suflet”, nu este doar un curent electric, nu este doar clipa, este o eternitate…

Vreau o eternitate fara amintiri…

Ce mai ramane…din noi?

Together in all these memories
I see your smile
All of the memories I hold dear
Darling, you know I’ll love you
till the end of time

Poate este de la raceala, poate de la oboseala, poate de la toate pastilele pentru raceala pe care le-am luat zilele astea… poate pentru ca se apropie Sarbatorile de Iarna, poate pentru ca imi este prea dor… poate pentru ca vreau sa fac pe cineva fericit… Dar ma gandesc la amintiri, la ceea ce ramane din noi, in urma noastra.

Deseori, aproape zilnic, ne spunem sa nu uitam un anumit lucru, ne putem alarma pe telefon/calculator, rugam pe cineva sa ne aminteasca sau pur si simplu, ne scriem un biletel sa il avem in fata ochilor, ne facem un semn cu pixul pe mana… ca sa nu uitam.

Nu, din contra, sa uiti este destul de greu, dar depinde despre ce anume vorbim. Lucrurile marunte, mediocre, banale, le uitam imediat, nu ne intereseaza. Un prieten incerca sa imi spuna acum cateva seri ca nu conteaza faptul ca a uitat ca eu fac doar 3 ani la facultate, ca nu astfel de lucruri definesc un om, nu asta ma defineste pe mine. Sunt de acord, are dreptate… ceea ce ne defineste este caracterul, energia, amintirile pe care le lasam in urma.

Cum ar fi viata daca nu am avea memorie?! Ma refer la acea memorie a persoanelor, daca am uita la cateva zile cine este persoana de langa noi? Lumea ar fi un haos, am fi cateva miliarde de oameni pe pamant, dar singuri… Nu, eu nu pot uita, eu cred ca nu vreau sa uit… persoanele care au trecut peste/prin mine ma definesc, ele m-au „construit” putin cate putin, ele ma schimba in permanenta, ele mai fac mai buna sau mai puternica, chiar si prin lacrimi… Da, am contestat modul in care am invatat anumite lectii de viata, dar esenta este ca le-am invatat, iar data viitoare nu voi mai gresi.

Simt cum voi, prin toate bucuriile/lacrimile la care m-ati „supus” m-ati facut mai puternica, iar pentru asta nu o sa va uit, buni sau rai, cum ati fost voi… Ranchiuna nu exista, poate doar unele regrete, dar timpul a trecut, amintirile incep sa se cimenteze, sa devina o masa compacta alaturi de celelalte amintiri care nu mai dor de mult timp… sunt doar… clipe din trecut, fara aproape nicio relevanta pentru prezent si, cu siguranta, o relevanta zero pentru viitor.

Vreau sa nu fiu uitata la randul meu, vreau ca oamenii pe langa care trec sa ramana cu amintiri despre mine, sa ii „construiesc” si eu pe ei, asa cum am fost, la randul meu, construita… Nu stiu cum, poate prin energie, prin zambet, prin pofta de viata… dar vreau sa ii „misc”, nu vreau sa fiu doar o alta umbra pe acest pamant.

Relatii apar, se nasc, relatii mor… dar raman in amintirile noastre, oricat de neinsemnate ar fi fost… Inca ma intreb daca memoria este un dar de la Dumnezeu sau un blestem al Diavolului… probabil putin din amandoua…

Da, au fost momente in care v-am urat pentru ceea ce ati zis/facut/simtit sau tocmai pentru ceea ce nu simteati… dar acum… totul a disparut ca fumul de tigara…

Sufletul meu este obosit, dar doreste sa iubeasca… doreste inca un puls rapid inainte de a muri cu totul… nu vrea sa accepte moartea asa usor…

Cercuri infinite

Ascult muzica la Media Player si ma uitam la tipurile de vizualizari, la acele imagini care iti pulseaza in fata ochilor pe ritmul melodiei… si am ajuns la una care semana cu o suprafata de apa, care se misca jucaus, formand cercuri… exact ca atunci cand eram copii si eram fascinati de faptul ca atunci cand aruncam o piatra in apa aceasta reactioneaza atat de frumos…si vedeam imaginea noastra sau peisajul inconjurator deformat…

M-am gandit cat de mult seamana acest lucru cu relatia dintre doi oameni… Suntem exact ca doua cercuri, ne cautam unul pe celalalt intr-o imensitate de apa sau doar intr-o balta… de aceea sunt unii mai norocosi si gasesc repede „jumatatea”, pentru ca intinderea lor de apa este minuscula, sunt usor de gasit.., pe cand altii cauta o viata intreaga si poate nici in fata mortii nu pot spune ca au gasit ceea ce cautau, exact ca intr-un ocean… probabil acolo ma regasesc si eu, intr-un ocean…

Si va amintiti cum cele doua cercuri care se intalnesc pe suprafata apei se „strica” la un moment dat? Nu mai sunt cercuri, se contopesc, unul fiind mai puternic decat celalalt, mai mare… Asa este si in viata, cei doi oameni care se intalnesc nu mai sunt la fel dupa ce relatia incepe sau, chiar mai rau, dupa ce ea se termina.

Oricat am vrea sa evitam acest lucru, avem o influenta asupra celor din jur, chiar daca este minuscula, exista si nu avem cum sa negam acest lucru. Oricat de mult rau sau bine ne-a facut o persoana, ea va „ramane” oarecum mereu in viata noastra, datorita amintirilor placute sau mai putin placute, datorita schimbarilor provocate in noi.

Nu, niciodata nu voi uita pe nimeni, nu voi uita sentimentele pe care mi le-a provocat, zambetele sau lacrimile… Inca ma mai gandesc daca as vrea sa uit sau nu…

Precum cercurile, oamenii se contopesc, relatiile „perfecte”, iubirile „adevarate” ajung sa fie contopiri depline, sa arate perfect, ca un cerc, sa se miste in acelasi ritm, sa gandeasca/simta la fel…

Si ce se intampla daca nu se regasesc niciodata in imensitatea apei? Aproape nimic, doar faptul ca se vor pierde cu timpul, vor disparea, fara a fi cunoscut inainte puterea pe care ti-o da alt cerc, energia altui cerc…undele altui cerc…cerc infinit…

Asa este si cu omul care moare fara sa fi cunoscut iubirea, este chiar mai trist decat cel care a cunoscut-o si a fost dezamagit… Energia sa este epuizata pentru ca nu a avut parte de un plus de energie, nu a avut parte de cineva langa el cu care sa se armonizeze, cu care sa „cante” in acelasi ritm…

Sunt multe de spus despre cercuri…prea multe si mult prea greu de explicat…

Where is my circle?…

Loc liber in fotografie…

Un loc disponibil in aceasta poza…sunt singura, ca de obicei…si nu, nu mai suport…vreau sa dispar cu totul…. nu stiu, undeva departe…nu mai am bani, nu pot merge la gara sa iau primul tren spre „oriunde”, spre „undeva”. Vad oameni in jurul meu care sunt puternici, carora nu le pasa, care nu isi arata sentimentele, care sunt „maturi” sentimentali, cica… si ce daca sunt eu copil, nu exista nimeni pe lumea asta care sa ma poate iubi asa cum trebuie, asa cum am eu nevoie? Vreau sa scap, dar nu pot…sentimentele din inima mea sunt prea multe si se cearta cu ratiunea care este prea slaba din pacate… nu mai suport, vreau sa ma ajute cineva sa scap de aici…sa fiu oriunde altundeva… nu pot avea grija de mine, dpdv sentimental din simplul motiv ca in lumea mea perfecta ar trebui sa am grija de cei dragi, sa fim altruisti…pana la idiotenie…dar nu este nimeni care sa aiba grija de sufletul meu si de asta va urasc pe toti…pe toti cei care ati fost si care probabil veti mai fi si veti face acelasi lucru… ce ma mint, cat as vrea sa va urasc…dar nu pot…si vorbesc cu voi la telefon si sunteti detasati, va beti cafeaua la ora asta, nu va pasa de mine…d-asta as vrea sa va urasc, dar nu pot si simt ca am nevoie de voi…dar nimeni nu are nevoie de mine, mai duceti-va dracului…

Cum, cum ma pot trasforma total, un om se poate schimba total doar murind?! Atunci o voi face si pe asta ulterior, dar mai vreau idei pana atunci…ce, cum si cand sa fac pentru a rupe legaturile, pentru a rupe lanturile, pentru a nu-mi pasa de nimeni decat de mama si de Rodica….

Vreau la Timisoara, locul care a devenit „spitalul” sufletului meu….doar acolo ma vindec sau doar incepe sa mi se coaguleze rana…vreau sa plec….si voi pleca…. la fix un an dupa ce am mai fost acolo,pentru acelasi lucru, sa fug, sa ma vindec…Da, baby, asa este, daca nu ma duceam acolo anul trecut…inainte sa ne fi cunoscut, noi nu eram impreuna niciodata, nu ne-am fi cunoscut…nu ai fi putut sa ma vindeci pentru ca apoi sa provoci o rana si mai mare…si cu toate astea te-am iubit….nu mai conteaza ce mai simt sau nu acum…nu conteaza pentru nimeni…vreau doar la TIMISOARA!!!

Vreau sa dau timpul inapoi, sa sterg tot, sa nu va fi cunoscut pe niciunul, sa nu fi sperat langa nimeni…nu, eu nu ma pot bucura ca s-a intamplat…nu pot, pentru simplul fapt ca am sperat langa fiecare si de fiecare data am fost dezamagita intr-un mare fel…

Sunt atat de multe sentimente contradictorii, sperante neimplinite, dorinte care incep sa para de neimplinit… si eu nu le mai suport…vreau ca acea cutie a Pandorei din sufletul meu sa se sparga, sa arda, sa dispara de tot si cu ea sa dispara si speranta…complet

Aseara m-am intors in liceu, cand iubirea nu exista, cand doar visam la ea…aveti grija la ce visati, ce va doriti…se poate indeplini si este aiurea…va spun eu!

nu mai scriu nimic, nu are rost…probabil voi naste niste idei mai aiurea cu acest post, dar asta este… nu imi mai pasa de nimic, sau macar asa as vrea sa fie…

loc liber in poza…doreste cineva?