Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il „laudam” in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste… cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori…
Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa… ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are… si cat de mult l-a ajutat.
Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.
Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!
Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: „Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?”. Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea… Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp…
Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar… tatalui meu… nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.
Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei… Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat…
Si asa ma „zbat” eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede… Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.
Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel… Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi… Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea… Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea…
Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!
A vampire through life 