Eu si lumea

O prietena mi-a zis in treacat ca ar trebui sa ma impac cu anumite persoane, sa ma impac cu lumea… Oare chiar m-am certat cu lumea? Si daca da, de ce?

Ceva ma nemultumeste, ceva lipseste, ceva nu este in regula… ce anume? Habar n-am si nu stiu daca voi afla vreodata… vreau doar sa treaca…

Nu cred ca este doar impresia mea, dar in ultima vreme vad cum multe persoane pe care le consider foarte apropiate, din cercul meu de prieteni buni, fac diverse gafe, ma ranesc, ma dezamagesc, iar asta doare cel mai tare.

Am constatat ca mare parte din neplacerile mele provin din faptul ca ma astept la prea mult de la cei la care tin. Ii evaluez corect, dar intotdeauna ma astept sa avanseze, sa evolueze, sa fie fericiti… asa cum cineva mi-a zis odata, uneori ii imping prea mult de la spate. Cand nu se intampla asa sunt dezamagita si ma doare foarte tare…

Pe de alta parte, nu mai am deloc incredere in mine, am ajuns sa ma simt singura ca pe vremea liceului… Simt un nod in gat, umezeala ochilor… nu mai vreau.

Nu mai reusesc sa comunic cu nimeni, simt ca nimeni nu intelege, ma simt inchisa….

Imi lipsesc discutiile lungi, despre orice si despre nimic, despre tot si despre viata.

Vad in jurul meu cum relatii lungi, de ani buni, aproape in pragul casatoriei, se destrama. De ce?! Oare atata timp a durat pana sa iti dai seama ca ai gresit calea? Nu imi vine sa cred, nu mi se pare ok… Si ce faci atunci?

La fel cum zice un prieten, fericirea este greu de obtinut, poate mai greu decat sanatatea…

Totul este mult prea trist, poate ca sunt doar eu in razboi cu lumea…cum cad la pace?!

De ce nu renuntam?

Oamenii au, in general vorbind, o putere de a nu renunta destul de mare. Daca nu ar fi fost ambitia omului, perseverenta lui si puterea de a merge mai departe calcand pe dezamagiri, multe din societatea aceasta nu ar fi existat.

Pe de alta parte ma uit la actiunile mele si analizez felul in care renunt sau nu… de cele mai multe ori nu… Imi dau seama ca uneori este mai bine sa renuntam, nu este asa?

Ce rost are sa ne chinuim din cauza unei relatii terminate brusc, a unei prietenii incheiate la fel de brusc, ce rost are sa te chinui sa incerci reluarea unei relatii cu o persoana care te-a facut sa suferi intr-un fel sau altul? Oare omul este, in genere, un masochist?

Vorbeam cu un prieten care nu a reusit, se pare, sa incheie complet relatia cu fosta lui prietena, iar aceasta inca il mai cauta… Si eu am facut la fel in trecut cu unele persoane, tot incercam si tot incercam, nu vroiam sa ma despart complet de ele, mi se parea mult prea dureros.

Acum nu mai fac asa ceva decat cu niste vechi amintiri, amintiri de care am mai vorbit si pe aici putin… Acum mi-am amintit de grupul meu de prieteni pe care imi place(a) sa ii numesc soulmates. Aproape toti sunt inca astfel considerati de catre mine desi nu mai primesc acelasi feedback. Am incercat sa pastrez legatura stransa cu toti, dar mi-a reusit cu mult prea putini din pacate. Cu toate acestea, inca ii consider „soulmates” pe toti si ma bucura nespus orice semn de la ei, semn ca nici ei nu m-au uitat. Acest semn poate veni sub orice forma, chiar si telefoane in miez de noapte asa cum se intampla din partea unuia dintre ei, ii multumesc pe calea asta pentru feeback-ul primit (da, despre tine este vorba DT).

Astazi a fost ziua de nastere a unei alte persoane care a jucat un rol important in viata mea, petrecand cu ea 4 ani foarte importanti din viata mea, o prietena care din punctul meu de vedere va ramane mereu asa…un soulmate. Ma gandesc ce anume ma impinge sa ii spun La multi ani in fiecare an, ce anume imi aminteste anual de ziua ei, de ce simt nevoia sa comunic cu aceasta persoana desi au trecut mai bine de 3 ani in care nu am comunicat aproape deloc. Mda, este un fel de masochism din partea mea, un masochism in ideea ca la un moment dat voi primi si acel feedback pe care mi-l doresc. Nu sunt chiar sigura ca mi-l doresc, multe se schimba cu o persoana in 3 ani, dar totusi, ea ramane in esenta la fel… prea complicat de explicat…

Cu toate astea, feedback-ul nu vine…si atunci? Ce rost mai are sa fac acelasi gest anul viitor?!

Da, rational vorbind, nu are niciun rost, dar cu toate acestea…cu siguranta se va intampla si la anul…

De ce nu renuntam?

Unspoken

Aseara am fost intr-un club cu niste prietene, numai fete si am ajuns sa imi recunosc ceva ce refuzam sa recunosc…

Ma apropii din ce in ce mai mult de relatia pe care mi-o doresc cu cineva si asta nu pentru ca am gasit persoana perfecta ci pentru ca incep sa ma cunosc din ce in ce mai mult, incep sa realizez ceea ce vreau sa insemne o relatie, sa stiu din ce in ce mai bine ce imi doresc. Postul asta este menit sa spuna cu „voce tare” ceea ce toti stim, dar dintr-un motiv sau altul refuzam sa recunoastem, este ca un fel de „rusine”.

Ieri eram cu prietenele mele si stabileam intalnirea cand o alta colega de-a noastra a venit la noi sa ne intrebe unde mergem. Din cate am inteles de la prietenele mele, fata are o relatie cu un tip cam posesiv, care nu o lasa sa iasa nicaieri singura… ma rog nu ma bag la asta. Vreau doar sa comentez replica ei: „Eh, pai voi astea fara prieten nu intelegeti cum este…”. Si mie imi venea sa ii zic: „Sa mori tu ca nu stiu.” Ma rog, mi s-a parut aiurea comentariul ei mai ales ca daca nu am prieten acum nu inseamna ca nu am avut niciodata.

Si de la asta am ajuns aseara sa recunosc un adevar care pentru majoritatea lumii este „rusinos”. Da, este normal ca toti ne dorim sa ne simtim doriti de persoanele de sex opus, este ceva dat de la natura. Pe de alta parte, este normal sa normal sa ne dorim o relatie stabila, perpetuarea speciei, bla bla… Si oare cum se impaca aceste doua chestii?

Ei bine, am o colega pe care o invidiez in sensul bun al cuvantului pentru relatia pe care o are cu prietenul ei si care dureaza de ceva vreme deja. Fiecare se simte bine cu prietenii lui, impreuna se distreaza, toate vacantele sunt planuite cu o groaza de prieteni, etc. Fata il suna pe la 2-3 dupa-masa sa il intrebe daca s-a trezit si unde a fost aseara. Este o siguranta intre ei de invidiat.

Ceva de genul imi doresc si eu, sa fim doua persoane care sunt un intreg pur si simplu prin sentimentul care le leaga si care nu sunt mereu impreuna, fiecare are „intimitatea” lui, „libertatea” lui. Sa fim fiecare in cate un club cu prietenii/prietenele, sa ne simtim admirati de diverse persoane de sex opus, sa admiram si noi unele persoane de sex opus, sa le admiram ca si cum ne-am uita la un „exponat” de muzeu. Dar, cu toate acestea, sa stiu ca undeva in lumea asta, nu neaparat langa mine fizic, este el, persoana care poate este tot intr-un club, dar care cu siguranta se gandeste la mine.

Siguranta… Acesta este cuvantul cheie… Sa fim siguri de celalalt, sa simtim ca suntem iubiti si ca putem iubi in mod liber, dar cu toate acestea sa nu ne pierdem libertatea, sa ne simtim bine in pielea noastra.

 

Seara tarziu

[23:15] lamya_777: lol
[23:15] K: what ?
[23:15] lamya_777: radeam si eu
[23:16] lamya_777: nu am voie?
[23:16] K: nu
[23:16] K: esti deprimata
[23:16] K: ramai deprimata
[23:16] K: asa ma inteleg cu tine
[23:16] K: daca te inveselesti eu o sa raman deprimat si o sa ma uit urat la fereastra ta
[23:16] lamya_777: acum chiar ca rad in hohote

Prietenul la nevoie se cunoaste

 

A friend is a hand that is always holding yours, no matter how close or far apart you may be. A friend is someone who is always there and will always, always care. A friend is a feeling of forever in the heart.

Este ceva ce ma framanta tot mai mult in ultima perioada cu privire la ajutor, la sprijinul dintre oameni si pana unde ar trebui sa mearga aceasta.

Imi amintesc de prima oara cand am facut drumul de la bunici pana la mama acasa, nu mai stiu exact varsta, dar imi amintesc ca mama a mers dupa mine, fara ca eu sa stiu, pentru a se asigura ca traversez pe unde trebuie si ca nu patesc nimic.

Asta am aflat eu mai tarziu, dar acum imi dau seama cat de corect a fost.

Cat este de important sprijinul, pana unde poate merge el? O prietena imi spunea zilele astea ca anumite persoane ar trebui lasate sa se dea cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Este exact ca atunci cand inveti sa inoti, sa mergi, sa te dai cu patinele…. pana la un punct este sprijin si de acolo inainte esti singur. Nu se poate altfel, niciodata nu vom invata nimic daca nu suntem lasati, intr-o oarecare masura si singuri. Asta este parerea mea, fie ca sunt multe persoane contra.

Am invatat de destul de mica sa ma descurc singura si nu imi pare rau. Intr-adevar, nu imi doresc ca si copiii mei sa fie nevoiti sa faca astfel, insa mi-as dori sa fiu capabila sa le dau drumul atunci cand trebuie, sa „paraseasca” cuibul… sa infrunte viata.

Sprijinul se poate aplica in orice situatie, in familie, intre prieteni, intre iubiti, la servici si exemplele pot continua.

Consider ca dupa „stadiul cunoasterii”, respectiv perioada in care acumulam teorii, sfaturi, idei (ii putem spune cei 7 ani de acasa) urmeaza perioada practicarii, perioada in care sprijinul este undeva in spate, ascuns si nesimtit de cel care este urmarit.

Ce vreau sa spun cu asta?

Pai, consider ca niciodata nu vom invata nimic daca nu riscam, daca nu simtim prin fortele proprii, pe pielea noastra. Sprijinul este sa zicem, un fel de elan, insa nu toata viata poate fi un etern elan, asta este ideea. Dupa ce ne luam avant trebuie sa invatam sa zburam singuri, sa planam asupra problemelor.

Intr-adevar, trebuie sa stim ca undeva jos este cineva care sa ne prinda in cazuri extreme, insa nu trebuie sa ne bazam pe asta, trebuie sa invatam singuri, pentru asta militez eu de fiecare data.

Pana unde poate merge sprijinul intre prieteni?

Cred ca pana in momentul in care cel sprijinit nu mai este constient, nu isi da seama ca trebuie sa se descurce singur. Dar ce faci in momentul in care simti ca ar trebui sa te opresti din a-l ajuta, ca nu invata nimic, ce faci atunci cand simti ca totul este in zadar?

Sa zicem ca sunt oarecum in aceasta situatie si nu reusesc sa ies din ea… Vreau sa ajut, sunt persoane dragi mie apropiate, insa sprijinul nu inseamna asta… este frustrant atunci cand simti ca tu faci totul si celalalt nu reuseste sa se puna pe picioare desi tu asta faci, desi este atat de simplu…

Deci…unde ma opresc?

Telefonul nu mai suna…

…step into this moment, we`ll fly through the night…when the fools are making war, we`ll be up there, among the stars…

Da, era o melodie romaneasca mai veche cu titlul asta… Si da, telefonul meu nu mai suna…uneori uit sa ma mai uit la el, este pe silent, bagat in geanta, oricum, nimeni nu suna, nimeni nu vrea, nimeni nu cauta, nimeni nu gaseste… Recunosc, sunt putin trista, dar nu ma pot abtine, ziua de azi m-a obosit putin, alergaturi intre Baneasa si Calea Victoriei (Moxa mai precis)…

Ce este si mai ciudat este ca mai am si doua telefoane, unul fiind obligata sa il tin dupa mine. In fine, ideea este ca vreau sa primesc un telefon neasteptat, de la oricine, sa imi propuna o iesire in oras, oriunde, sa ne plimbam, sa bem o cafea/bere…nush, sa orice, doar sa ies, sa ma simt bine, sa leg conversatiile de care imi este atat de dor…

Da, normal ca vreau sa ma sune o anumita persoana, nu fac iarasi licitatie (cum mi s-a zis in postul cu locul liber din fotografie :P), dar…nu se poate si atunci…vreau doar sa sune… da, stiu, nu este numarul trecut pe blog si nici nu am de gand sa il trec 😛 este totusi putin cam mult, contactul de yahoo ajunge. Cu toate acestea, m-am saturat de yahoo messenger, vreau eye-contact…sunt o persoana care se uita in ochii celui de langa ea, pot recunoaste orice pereche de ochi cu care am vorbit vreodata… Nu stiu, contactul face to face este foarte important…da, pe Yahoo Messenger legi prietenii, poti discuta orice, nu ai de ce sa ascunzi nimic, dar toate astea se pot face si live (eu cel putin le fac).

Mi-e dor sa cunosc oameni, mi-e dor sa pierd ore in sir vorbind, mi-e dor sa nu mai stiu cat este ceasul, mi-e dor sa raman uimita ca nu am simtit cand trece timpul, mi-e dor sa ma plimb pana nu mai pot merge, mi-e dor sa vad un apus in Herastrau… mi-e dor de prea multe chestii pe care nu le pot avea, cel putin nu in viitorul pe care il vad eu acum…

Intr-adevar, internetul asta ne depersonalizeaza oarecum, ne face sa pierdem legatura si contactul cu lumea reala, oricat de mult s-ar spune ca mai mult te ajuta sa tii contact cu lumea din afara…

Eu nu vreau decat o seara oricat de lunga (cu cat mai lunga cu atat mai bine) in care sa vorbesc liber cu cineva, sa simt procesul cunoasterii unui om, sa simt apropiere, sa simt ca nu am nimic de ascuns pentru ca asa sunt….o persoana complet transparenta…

As pune acum o intrebare retorica, dar iar o sa fie reactii ca la postul cu poza 🙂

Doar astept…

Blog deprimat?!

De ceva vreme ma tot uit la ce termeni de cautare conduc la mine de pe motoarele de cautare… si incep sa imi pun intrebari…de ce? Pai sa va dau niste exemple:

-agitatie

-cum scapi de ochii umflati din cauza plansului

-nu mai suport singuratatea

-noi nu o sa fim impreuna niciodata

-tot la mine te gandesti

Si altele asemenea…nu stiu cum sa explic, dar toate sunt triste, deprimante si deprimate, probabil asa este si blogul meu, asa sunt si eu de fapt…

Si acum imi pun intrebarea, cine sta sa citeasca aberatiile mele si de ce?! Adica, vad cine comenteaza, cine isi da cu parerea, dar…de ce? Blogul meu este unul mult prea personal fata de altele, care formeaza majoritatea, este un „blog” plictisitor, o refulare de sentimente, asa cum imi place mie sa il descriu… sa il numesc.

Si eu citesc alte bloguri asemenea acestuia, dar parca sunt altfel, sunt mai…bune?! In fine, poate ca in etapa asta deprimata si deprimanta a mea am ajuns sa vad totul la cote foarte mici despre mine si foarte mari despre ceilalti…

In ultimele seri am avut niste discutii destul de lungi cu cineva necunoscut mie, o persoana care nu are niciun interes asupra mea…exact asa cum imi plac mie persoanele sa fie, cele cu care ma simt cea mai libera…discutiile cu astfel de persoane fiind extrem de „fructuoase”. Ii multumesc pe calea asta pentru ca a stat si a impartasit cu mine idei si pareri.

De asemenea, am vazut ca postul Ura de tata a devenit foarte controversat chiar si pentru cunoscutii mei…toti au ramas socati…adica, ei stiu problema, in principiu, dar multi s-au sesizat citind, cu telefoane si tot tacamul, „Esti bine?Ce s-a intamplat?”, iar la final „Ai grija de tine!”…Ufff, nu mai spuneti asta… este foarte clar ca nu pot avea grija de mine, dupa cum am observat pana acum…nu am ce face, lumea mea perfecta nu exista 😦 Asta este!

SECOND DAY EDIT: acum cateva minute cineva a introdus cautarea:

-vreau sa cunosc dragostea

…ciudat, ce coincidenta…poate ca si eu la fel, poate ca eu am cunoscut-o deja, dar nu ma cunoaste ea pe mine…

Strange relationship

`Cause i`ve got too much love, running to my veins, go to waste…

In ultima vreme am facut oarecum o analiza a persoanelor care au fost langa mine, a prietenilor vechi si noi, a persoanelor care au fost si sunt langa mine si cand sunt nervoasa, si cand plang si vreau sa fug, si cand rad si dansez, persoane pe care le cunosc de ani de zile, cu care nu ma vad prea des, dar cu care tin legatura cat pot de mult pt ca imi dau seama cat de speciali sunt.

Doar ei, cativa, ma stiu de pe vremea cand visam la printi care sa ma iubeasca, cand credeam ca totul se poate…cand visam numai campuri cu flori pe care sa le pot culege…acum stau si imi amintesc cat de naiva eram…si inca mai sunt din pacate.

As vrea sa le multumesc fiecaruia dintre ei, dar asta o fac personal, chiar aseara mi-am amintit cat de bine este sa simti ca o relatie poate fi si stabila (de orice natura ar fi ea), ca unii oameni raman acolo in pofida trecerii timpului…pentru asta ii multumesc lui Dany, un om pe care il stiu de o groaza de vreme si ne cunoastem atat de bine, chiar daca ne-am vazut doar o data…cred ca asta face si frumusetea prieteniei noastre..eu cel putin, asa vad totul si imi amintesc cu nespusa placere de mailurile lungi pe care ni le trimiteam, vorbind despre orice, visand la orice, cunoscandu-ne…trebuie neaparat sa le recitesc.

Oricum, celor ca el le doresc sa fie mereu fericiti si imi doresc sa fie mereu langa mine, iar eu langa ei, in limita spatiului si timpului…dar, spatiu si timp care nu racesc relatia si care totusi, ne tine aproape.

Ar fi multi oameni de mentionat, dar asta o sa le zic eu personal…momentan sunt in procesul recunoasterii lor, apoi va urma perioada multumirilor…as vrea sa am mai multi bani, sa fac toate cadourile pe care le doresc, sa fac bucurii celor din jurul meu si sa aduc zambete mereu…dar este putin imposibil pentru un om de rand, nici „Dumnezeu” nu poate face asta.

 Vreau inapoi gesturile marunte care ma faceau atat de fericita, pe vremea cand aveam inca naivitatea unui copil…

Sper ca le voi avea iarasi, alaturi de el, intr-un moment in care nu ne va mai desparti timpul si spatiul…in care voi putea sa ma adapostesc in bratele lui..in fiecare noapte…in care mintile noastre vor lucra ca una, iar sufletul nostru va iubi ca unul…

Feelin` good…

…this feels so good…

 Ultima perioada mi-a adus niste „cunostinte” noi tare interesante…spun asta pt toti cei pe care i-am cunoscut in ultime vreme, precum si pt cei care vor vrea sa ma cunosca in viitorul apropiat.

Asa, si ce daca i-am cunoscut in cadrul asta virtual care se cheama Internet?! Ce daca poate unii au intentii ascunse, ma „folosesc” sau doar vor sa discute cu mine din curiozitate…Sincer, nu imi pasa pt ca si eu ii folosesc pe ei, dar la un mod mult mai ascuns…Ma folosesc de ei pentru a-mi calma spiritul, pt a-mi reface ego-ul. Iar pt asta le multumesc.

Mi se pare uimitor si extrem de bine ca pot purta o discutie cu niste persoane pe care le vad pentru prima data si cu care vorbesc despre bursa, credite sau pur si simplu dragoste… M-am cam saturat de persoane (mai ales masculine) care la 21 de ani inca mai au problemele si complexele pubertatii…repet, GROW UP A LITTLE!

Cum am spus si intr-un post mai vechi, simpla apropiere este cea mai interesanta parte a relatiei de orice tip dintre doi oameni.

So, faceti ca mine, luati-va o perioada  in care sa cunoasteti cat mai multe persoane, sa selectati, sa va simtiti bine, no strings attached.

Multumesc pt starea asta de bine 🙂