Are we human?

sun__by_pricipessaVineri am fost la birou, era o vreme superba, parca venea primavara, vantul batea, soarele de orbea, totul parea realizabil.

Am mers cu colegii la masa la pranz si desi nu aveam prea mult de mers pe jos, am mers cu masina unui coleg in care am ascultat cateva piese din noul album de la The Killers. Recunosc ca nu am mai ascultat pana acum, recunosc ca seamana cu Coldplay destul de mult (ceea ce nu este tocmai rau), dar parca imi da un sentiment de optimism mai puternic.

Era vineri si mi-a nazarit sa plec la munte in weekend, sa fug departe de Bucurestiul jegos si imbacsit, doar eu intr-o masina ascultand aceste piese. Nu pot descrie sentimentul, colegele mele radeau, colegul meu era cu ochelarii de soare ca sa poata conduce, geamul putin deschis cat sa simtim adierea vantului si melodia „Human” in difuzoare… foarte placuta senzatia….

Stiti ce era si mai ciudat? Ca uitasem complet de examemnul de maine si de faptul ca trebuie sa stau acasa ca sa invat… mi-am amintit abia seara de tot cand ma gandeam… Oare de ce nu am plecat undeva?

Iarta-ma…

Ce este mai bine? Sa o iubesti si sa suferi langa ea sau sa renunti la ea si sa incerci sa fii fericit cu altcineva?

Sunt intr-o perioada destul de grea pentru mine din punct de vedere al echilibrului emotional, ma enervez repede, ma simt obosita, vreau sa fiu singura si sa nu fac nimic, doar sa ma uit la filme. Cred ca cel mai bine pentru mine ar fi sa ma apuc sa invat pentru examenele din iarna de la ACCA pentru a-mi mentine mintea ocupata cu altceva. Vreau sa imi fac neaparat un program de care sa ma tin relativ corect, program care ma va ajuta sa ma simt bine, sa simt ca fac ceva si ca indeplinesc ceea ce vreau.

Cum se poate sa suporti atat de multe de la persoana pe care o iubesti? Oare oamenii care sufera nu au nicio limita?

Iarta-ma te rog, pentru toate chinurile la care te supun, pentru faptul ca nu poti renunta la mine, ca nu poti sa treci peste mine, iarta-ma pentru ca ma simt ca un drog si simt ca te-am drogat…

Nu, nu mai pot scrie nimic… toate ideile zboara in capul meu precum un stol nehotarat, un stol in care fiecare pasare are propriul traseu de zbor, care nu coincide cu al niciunei alte pasari…

Nu te las

„- Lasa-ma!…

– Nu te las, nu vreau sa te las!!!”

Si o tine in brate, vrea sa fuga, se zbate, dar el nu o lasa… O iubeste prea mult… De ce? Din cele mai simple motive, pentru ca are grija de el, pentru ca este ceva ce i-a lipsit de mult timp si nimic nu mai conteaza cand este cu ea.

Se lupta cu ea, se lupta cu demonii si temerile ei, precum si cu dorintele ei… Se lupta pentru a i le indeplini…

Ea… isi continua viata, ii trebuie echilibrul oferit de el si cu toate astea se zbate, ramasita din sufletul ei „urla” din cand in cand, atunci cand se teme ca va fi data afara. Stie ca nu mai merge asa, stie ca nu ii este bine asa, stie ca viata ei asteapta, stie ca nu trebuie decat sa „intinda” mana si sa ia ceea ce i se cuvine… Dar amintirile dor uneori mult prea mult, sentimentalul invinge rationalul si asa ea incearca mereu sa fuga, sa fuga de cel care are grija de ea, de cel care o ii asculta suspinele si ii sterge lacrimile varsate din cauza trecutului…

Oare el chiar nu va fugi, chiar isi va respecta promisiunea de a nu o lasa singura? Chiar si atunci cand probabil nu va mai suporta strigatele ei de durere? Greu de crezut, greu de imaginat…

On the road

 In weekend-ul asta mi-am dat seama cat de mult imi place sa conduc si cat de mult mi-as dori o masina. Am carnetul de un an si am condus ceva mai mult in ultima jumatate a anului, dar nu masina mea, din pacate… Imi doresc sa am masina mea, sa stiu ca pot pleca cand vreau eu, unde vreau eu…

Imi imaginez un drum intins, fara nicio destinatie, destinatia sa fie acolo unde vreau eu, unde vad un colt de Rai ce ma asteapta… Sa am un cort si un sac de dormit in portbagaj, niste rock „calm”, cum imi place mie sa ii spun in cd-player, sa simt cum motorul vibreaza sub capota si toate astea din pura mea dorinta sau mai bine zis, ca asa „vrea muschiul meu”!

Din cand in cand sa vina si David Guetta cu „The world is mine” in boxe, sa ma faca sa ma simt stapana soselelor, stapana destinului meu… Este greu de descris sentimentul pe care mi-l imaginez. N-ar mai conta nimic, sa fiu doar eu, un rezervor plin si multe mii de kilometri in fata mea, locuri necunoscute, vai nestiute, serpentine neumblate de mine niciodata… orase noi, oameni care nu ma cunosc… Iar apoi sa fug la mare, sa parchez pe plaja in Vama, sa pun cortul langa masina, sa vad cum rasare luna, iar a doua zi cum Soarele apare in fata cortului meu si cum pescarusii sunt din ce in ce mai multi la orizont…

Sa simt cum nu sunt asteptata nicaieri, sa simt ca pot face orice vreau, sa fiu eu cu gandurile mele, sa ma plimb, sa ma plimb fara a fi nevoie sa fiu constransa de prinderea trenului, de intarzierea lui sau de orice altceva… Sincer, cat mi-as dori o masina acum… sa fie parcata in fata biroului si sa stiu ca dupa program pot pleca oriunde vreau eu… Ce sentiment de libertate…

Doneaza cineva o masina? 😀 

Stuck in a moment

De ceva timp incoace, mai bine de un an am mania serialelor, ma pot uita non-stop fara sa ma plictisesc la aproape orice. Nu, nu la Prison Break sau Lost, ca jumatate din populatie… Am vazut Gilmore Girls, Ghost Whisperer, Friends, Cashmere Mafia (cele putine episoade existente) si multe altele… Acum sunt la 7th Heaven, undeva aproape de sezonul patru. Aseara am vazut doua episoade si unul dintre ele m-a pus pe ganduri.

Se facea ca Simon, baietelul mijlociu, acela blondut, simtea ca trece printr-o perioada proasta, printr-o pasa ghinionista si era convins ca trebuia sa faca ceva pentru a scapa. Cam asa ma simt si eu, am o stare generala de neliniste combinata cu un fel ciudat de nepasare si cu o amorteala a simturilor, o amorteala generala a spiritului. Ma urnesc foarte greu la ceva, iau decizii extrem de greu si parca nu vreau sa mai decid nimic, vreau sa fac ce o fi… Parca nu mai pot avea „gandire emotionala” deloc… hmmm…deja?

Ce se poate face cand nu te simti in apele tale, cand simti tu ca ceva nu este bine cand vrei sa faci ceva, dar nu stii ce si nu simti puterea sa te apuci de nimic?! Stai ca o leguma… astepti sa ti se arunce un rest si daca nu va veni, rabzi de foame si de frig…

Sunt in cautari aprige de apartament, sper ca pana diseara sa am o concluzie clara pentru ca apoi sa ma pot apuca in liniste de admiterea la master, respectiv de redactarea eseelor necesare (doua la numar). Sper ca totul sa iasa bine…

Doar daca as putea iesi din starea asta de leguma pe care o am de ceva vreme incoace… Doar daca as putea sa imi dau seama ce anume m-ar putea ajuta… Sau daca as putea sa am curajul sa fac ceea ce am nevoie… Sau poate doar daca as putea gasi ceva, ceva ce lipseste, ceva ce am nevoie… Dar atat de tare am obosit… Cred ca acum nici daca m-ar lovi in fata nu as putea recunoaste ceea ce imi doresc.

Vreau sa pot vorbi, vreau sa ma simt in largul meu. Ieri s-a intamplat ceva destul de amuzant… Managerul meu care era obisnuit sa se ia de mine ca sun foarte happy mereu si ca vorbesc mult si repede m-a intrebat la modul serios daca am patit ceva, ca nu mi se aude „glasciorul”… I-am explicat ca nu s-a intamplat nimic, am eu o pasa mai proasta… Dar totusi, este atat de evident?!

Si tot mi-e dor de acel sentiment/stare… Are cineva sa imi imprumute un trifoi cu patru foi?!

 

 

Fructul oprit

Sunt absolut convinsa ca doar titlul v-a facut sa va dati seama despre ce vreau sa vorbesc… Si sunt si mai convinsa ca fiecare dintre noi s-a aflat cel putin o data in viata in situatia despre care voi vorbi… situatia tentatiei fructului oprit.

Daca nu ma insel, si in Formula fericirii am citit ceva despre acest aspect, dar va trebui sa o recitesc pentru a prezenta ideile cu fidelitate… Oricum, este bine stiut ca ceea ce ne este „interzis” intr-un fel sau altul devine cel mai tentant lucru pentru noi, ne captiveaza atentia, concentrarea si vointa, vointa pentru a-l avea.

De ce omul este mereu atras de ceea ce ii este inaccesibil, de ceea ce probabil nu va avea niciodata… Iar daca il obtine, deseori se intampla sa ii treaca pasiunea destul de repede pentru acel lucru si sa inceapa a se concentra pe ceva nou, poate si mai greu de obtinut ca cel anterior.

Un alt aspect ar fi ca multe dintre aceste lucruri greu de obtinut nici macar nu sunt „benefice” omului nostru, el fiind constient ca nu i-ar trebui/nu are rost/etc, dar cu toate acestea, continua sa lupte cu morile de vant pentru a-l obtine.

De ce oamenii nu sunt mereu fericiti cu ceea ce au sau, mai bine zis, de ce intotdeauna trebuie sa fie ceva shiny spre care sa accedem, ceva care sa ne atraga privirea/atentia/vointa, exact cum un copil mic este atras de o jucarie noua. Pana si copilul se plictiseste de jucaria noua destul de repede dupa ce a plans mult pentru a-si convinge parintii sa o cumpere.

Oamenii „maturi” nu mai au aceeasi reactie a copilului, dar asta nu inseamna ca esenta este diferita… esenta este similara – vrem ceva cu ardoare, incercam sa il obtinem prin diverse mijloace, dar calmul de dupa momentul culminant nu dureaza foarte mult, de obicei…

Dar ce se intampla atunci cand nu obtinem ceea ce ne dorim? Timpul trece, in functie de dimensiunea dorintei noastre si frustrarea va urma, intr-o mai mare sau mai mica masura. Cum vad eu solutia rezolvarii acestei frustrari? Pai, ne reorientam catre ceva ce ni se pare si mai „bun” decat cel care ne-a provocat frustrarea.

Vorbeam cu un prieten cum omul nu are puterea psihologica de a se abtine de la ceva, ci dimpotriva, el trebuie sa se reorienteze catre altceva pentru a uita primul element. Stiti vorba aia din batrani: „Cui pe cui se scoate”… De multe ori am auzit-o, dar cineva, poate mai inteligent, a scos si continuarea: „Dar ramane gaura”. Eh, totusi o gaura nu este chiar atat de grava, nu? 😀

Dar hai ca deviez de la subiect… daca am vreunul…

 Pe scurt, uneori ma fascineaza cum ceva ce nu pot avea imi atrage atentia atat de puternic, iar apoi ma minunez cum atunci cand il ating, nu mai este la fel…

Ciudat…

Inainte de a scrie orice despre Viena sau despre Romania… spun doar ca mi se pare ciudat, ciudat cum cu varsta incepi sa iti doresti altceva…ceva mai bun, ceva mai „sanatos”… cum ochii mei vad, iar inima mea doreste…

Nu, nu cred ca este de la recenta implinire a varstei de 22 de ani… mi se intampla de ceva vreme… vreau altceva, vreau sa construiesc mai sus, mai mult, mai puternic, mai rezistent… VREAU!