O sa plutesc?

M-am apucat de lectii de inot, astazi a fost a patra sedinta, sunt la mijlocul cursului si cu toate astea, abia astazi am reusit sa imi inving frica de apa. Dupa ce, prima oara azi cand am intrat in bazin, tremuram de frica si eram panicata, doua ore mai tarziu am reusit sa plutesc singura, fara instructor, fara pluta si sa inaintez frumos prin apa.

Stiu, nu vi se pare mare lucru, dar eu eram atat de fericita pentru ca am reusit. Colegii mei de grupa sunt mult mai avansati si eu trebuie neaparat sa recuperez, ceea ce am reusit eu azi trebuia sa fac de la a doua ora. Asa a fost si la scoala de soferi, abia pe la sfarsit am inceput sa ma relaxez si sa ma bucur de masina.

Iau aer adanc in piept, las capul in apa, ridic picioarele, intind maine si incep sa dau incet din picioare astfel incat sa inaintez usor… si acum imi bate inima mai repede cand imi amintesc. Vedeam gresia albastra de pe fundul bazinului si cum lasam in urma fiecare dunga de pe fundul bazinului. A fost un sentiment de libertate, de succes, de bucurie, dupa aceea mai mult de o ora am facut ture prin bazin, pana la jumate ca nu ma tine respiratia mai mult (respiratia este urmatorul pas de invatat).

Asa este si in viata, instinctul de conservare al omului este cel mai puternic instinct, mai puternic decat cel de reproducere (ca doar nu te poti reproduce mort fiind).

M-am chinuit atat de tare sa plutesc, am fost atat de incordata in primele ore, am avut nevoie de instructor ca sa ma ajute, ma duceam la fund daca simteam ca nu ma mai sustine, nu aveam incredere in mine, ma panicam, luam apa la bord si ma duceam la fund…

Asa am incercat sa fac si in viata, am facut tot ce am putut pentru a fi bine, am vrut cu toate fiinta mea sa plutesc, sa simt ca plutesc in apa iubirii, dar nu am avut instructor, nu a fost nimeni sa ma ajute, sa ma scoata la suprafata,  sa ma invete cum sa ma misc pentru a nu ma duce la fund, am facut cum am stiut eu mai bine, dar nu a fost de ajuns…

Si pana la urma…in ziua in care am plutit in bazin, m-am dus la fundul bazinului in viata reala. Ironie, paradox? Poate… dar asta este realitatea cruda…

Care sunt sansele sa plutesc, sa fiu fericita daca nici macar mama nu considera ca as putea… oare chiar vorbea serios?

Unspoken II

In ultima vreme m-am gandit mai mult la mine si mai putin la ceilalti… am realizat ca este o realizare foarte mare sa ma cunosc pe mine, astfel voi putea sa imi exploatez la maxim capacitatile si sa ma controlez mult mai bine in anumite situatii, evident spre folosul meu.

Este foarte greu sa ne recunoastem noua un defect sau ceva care nu ne place la noi, dar cu atat mai greu este sa recunoastem cu voce tare, altora, chestiile care ne framanta si care noua ni se par… sa zicem „rusinoase”.

Da, am recunoscut multor oameni apropiati mie chestii pe care le tin in mine de multa vreme, mi-am recunoscut mie anumite lucruri si am invatat multe despre mine in ultima luna (aproximativ) iar asta ma ajuta enorm…

Am recunoscut ca inca nu am trecut pestr amintirea unei anumite persoane, dar ca imi doresc sa o fac, vreau sa il „ucid’… Recunosc ca, in mod indirect, amintirea lui a ranit niste oameni in ultima vreme, inclusiv pe mine. Recunosc ca din cauza asta nu am dormit bine de multe ori si multe din zilele mele au fost gri. Recunosc ca tot datorita acestor sentimente m-am cufundat fie in invatat, fie in munca, ceea ce nu a fost complet „daunator” mie…

Recunosc ca sunt ghidata de „sclipire” in prima parte a unei relatii, mai ales cand cunosc pe cineva nou (de sex masculin). Si sunt constienta ca acea sclipire nu rezista in timp, este doar atractia de inceput, entuziasmul. Asta incerc sa fac acum… nu mai simt acea sclipire, nu cred ca o voi mai simti vreodata, dar tocmai asta ma impinge sa fiu mai rationala si sa ma gandesc un pic mai mult la mine si la ce imi trebuie…

Imi trebuie in primul rand liniste… liniste si niste brate care sa ma poata tina si atunci cand vreau sa fug.

Dupa cum am recunoscut astazi cuiva, cand nu sunt in apele mele sunt de neimpacat… nimeni si mai nimic nu imi intra in voie, simt nevoia sa fiu singura, sa imi ling ranile, iar daca cineva intervine sunt destul de violenta, exact ca o pisica atunci cand scuipa si zgaraie… Stiu, nu este frumos din partea mea, dar este ceva ce a intrat in reflex, trebuie doar sa fie cineva care sa stie cum sa „abordeze” problema…

Este greu sa recunosti ca ai gresit fata de un prieten, este greu sa recunosti ca ai pierdut inca un prieten, dar cu toate astea, este mai greu sa vezi ca nu poti castiga unii noi…

Este greu sa simti o lupta in tine intre bine si rau, intre rational si sentimental, intre vechi si nou, intre prezent si trecut…