Eutanasiere sau Crima

Gata, mi-a ajuns!!! M-am saturat sa te hranesc, sa te ajut sa respiri, sa iti dau cate un mic soc electric de cate ori inima ta se opreste… Vreau sa mori… Mi-ai zis ca vrei sa mori, m-ai rugat sa te omor din sufletul si mintea mea si nu am facut-o… Am continuat sa iti dau oxigen pentru plamani si „curent electric” pentru corp.

Mi-ai ros pe dinauntru sufletul si asta doar pentru ca eu am permis-o… Ajunge! Vreau sa mori!

Alege, ori te eutanasiez ori te ucid, efectul fiind acelasi… Vreau sa dispari, vreau sa nu mai simt nimic in legatura cu tine, sa nu ma mai intereseze daca ai putrezit sau te mananca viermii… Nu vreau nici macar sa simt mirosul putreziciunii tale, vreau sa nu am niciun resentiment al faptei mele, vreau doar sa dispari… Sa nu imi mai chinui zilele si noptile, cosmarurile si visele frumoase, vreau doar sa dispari, iar in urma ta sa nu mai ramana nici macar urma respiratiei tale…

Nu stiu cum, nu stiu cand, nu stiu daca voi avea puterea… dar cat de curand te voi ucide…

 

Recunostinta vs. Ingratitudine

Zilele trecute am primit un telefon de la cel pe care il „laudam” in acest post. De ce?! Ca sa ma anunte ca inca traieste… cu aceasta ocazie l-am anuntat si eu ca inca mai traiesc. Probabil sau , mai mult ca sigur, imi reprosa in felul sau ca nu l-am sunat, de parca eu gresisem ultima oara cand ne-am vazut, eu sunt cea nerecunoscatoare, ingrata pentru ca m-a facut sa plang de atatea ori…

Ei bine, ma gandeam destul de serios, si inca o mai fac, sa ii spun cum ma descurc, sa ii spun unde lucrez, cat de bine imi merge, cat de bine ma simt, cat de mult sunt iubita, insa… ma gandesc daca merita acest lucru, daca merita sa ma leg la cap daca nu ma doare, daca merita ca el sa se apuce sa se laude apoi la putinele cunostinte pe care le are cu ce copil bun are… si cat de mult l-a ajutat.

Pentru ca stiu ca asa va face, cum a facut si acum ceva vreme desi el nu facuse decat sa ma faca sa plang in fiecare weekend.

Deci, intrebarea mea este: Unde se termina recunostinta si unde incepe ingratitudinea? Unde se termina suportul, sprijinul celor din jur si incep fortele tale proprii?! De ce sa multumesc cuiva pentru ceva ce am facut eu prin fortele mele proprii? De ce sa ii dau sansa tatalui meu sa se laude cu ceea ce am realizat eu in conditiile in care nu a fost langa mine de cand ma stiu eu, cand au fost ani intregi in care nu ne-am vazut, cand au fost ani in sir in care ma facea sa plang de cate ori ne vedeam?!

Suna egoist, ingrat!? Poate ca da, dar mi se pare nedrept! Si oricat de mult as vrea sa ii arat ce am realizat, fara el, nu o voi face, stiu prea bine ca nu va face decat sa imi spuna ceva de genul: „Vezi, ce ai fi realizat fara mine!?”. Si nu, nu este asa, iar apropiatii mei stiu toata povestea… Dar totusi, cat as vrea sa ii dau ca o palma, poate s-ar trezi la realitate, insa speranta asta a murit de mult prea mult timp…

Nu sunt o ingrata, stiu prea bine cine m-a ajutat, cu ce si cat si cand. Mereu incerc sa ii ajut inapoi, sa pastram acele relatii pentru totdeauna, mereu incerc sa fac bine, dar… tatalui meu… nu vreau! Nu vreau din simpla amintire a ultimei noastre intalniri de acum cateva luni.

Si stiu ca acum sta si asteapta sa il sun, stiu ca acum crede din toata fiinta lui ca eu nu am bani si ca ma dau de ceasul mortii prin Bucuresti de parca banii lui m-ar fi ajutat cu ceva, abia imi plateam regia de camin cu ei… Un om absurd care a ajuns sa traiasca singur la varsta de peste 54 de ani tocmai din cauza caracterului sau minunat…

Si asa ma „zbat” eu intre a tacea si a astepta un moment in care lovitura sa fie mai grea si dorinta de a-i arata acum ce a pierdut, ce pot face fara el, a-i arata ca nu este asa indispensabil pe cat se crede… Viata continua cu sau fara el si uneori mult mai bine fara el.

Da, suna urat fraza de mai sus, dar asta simt si nu pot simti altfel… Numai cand imi amintesc ca mama ii ia apararea imi vine sa urlu de nervi… Eu nu il voi ierta pentru atatea momente urate din copilaria si adolescenta mea… Nu vreau sa imi distruga in continuare tineretea…

Deci, voi ce spuneti, ce inseamna sa fie ingrat si cat trebuie sa fii recunoscator?! Cum putem cantari aceste stari?!

Ura de tata

Stiu ca se poate, am simtit-o pe pielea mea…

Se spune ca o fata cauta modelul de barbat al tatalui sau in viata, eu caut exact opusul…

Sunt o persoana optimista, in principiu, nu urasc/uram pe nimeni pana de curand…si am ramas absolut socata de persoana care mi-a provocat acest sentiment atat de puternic si de neplacut…persoana fiind tata… Da, asa este, persoana careia ii doresc poate chiar si moartea, persoana care mi-a provocat cele mai mari lacrimi si cele mai mari dureri ale sufletului din viata mea este el, cel care a ajutat la conceptia mea, cel care ar trebui sa ma apere si sa ma inteleaga…cel care este cel mai absurd om pe care il cunosc si nu cred ca voi mai gasi altul ca el…

Povestea este lunga si incepe inca dinainte de nasterea mea, dar sunt convinsa ca asa este mai bine, ca am crescut departe de el, altfel ori as fi ajuns la puscarie pentru ca il omoram si ma vedeati la stirile de ora 5 ori as fi ajuns la spitalul de nebuni pentru ca ar fi provocat el asta. Mi-e si teama sa imi imaginez cum as fi fost eu daca as fi crescut langa el… este o viziune absolut ingrozitoare…

Cu toate ca incerc din raspunteri sa rup orice legatura, sa nu mai aud de el, el tot reuseste sa ma dea peste cap, chiar si o data la 2 luni cand ne vedem. Sambata asta s-a intamplat iarasi…eu plangand intr-o statie de metrou din cauza unui om care nu merita nimic, decat soarta de cacat pe care o are pentru ca el si-a „cladit-o” asa… Merita sa fie singur complet intr-o garsoniera, intr-un oras de provincie, fara prieteni, fara familie, fara ca cineva sa stie de soarta lui…merita sa aiba o fata „ingrata” asa cum imi spune el (ca sa nu scriu alte adjective mai urate), merita sa fie tratat cu indiferenta, merita sa nu se intereseze nimeni de soarta lui si sa moara singur…asa cum a vrut sa fie mereu…din cate se pare…

Mi se pare incredibil ca dupa 21 de ani un om mai poate purta o ranchiuna nefondata, la aceeasi intensitate sau poate mai mare ca atunci… mamei copilului sau (in cazul asta, a doua mame, doi copii frati vitregi).

Nu, nu pot spune si nici nu vreau sa imi amintesc sentimentul de sambata de la pranz, dorintele negative pe care le-am avut, cuvintele „dulci” pe care le urlam la telefon in statia aia de metrou…

Care este dilema si mai mare?! Ca mama ii ia apararea dupa toate cate s-au intamplat… nu, nu mai sunt copil, da, pot gandi singura in aceasta tema, probabil este domeniul in care gandesc cel mai matur (opus total celui sentimental) si da, concluzia este ca acest om nu merita nimic…. sunt o persoana atat de calda, iar sentimentul asta ma cam distruge pe interior, dar este mult mai bine asa decat sa stau sa plang intr-un colt, mai bine il urasc…

Au fost prea multe cuvinte, prea multe intamplari aiurea, prea multe amintiri urate provocate de aceasta persoana (probabil nr cel mai mare de amintiri urate)… da, stiu, statistici peste statistici…

Il urasc si as vrea sa prind clipa in care isi va da seama cat a gresit (chiar si pe patul de moarte fiind) pentru a-i spune „Ti-am zis eu, ti-am zis ca gresesti, asa ai meritat!”, chiar daca uman ar fi sa il iert…nu o voi face, nu merita… chit ca ajung eu in Iad pentru ura asta…nu il iert…