Unspoken II

In ultima vreme m-am gandit mai mult la mine si mai putin la ceilalti… am realizat ca este o realizare foarte mare sa ma cunosc pe mine, astfel voi putea sa imi exploatez la maxim capacitatile si sa ma controlez mult mai bine in anumite situatii, evident spre folosul meu.

Este foarte greu sa ne recunoastem noua un defect sau ceva care nu ne place la noi, dar cu atat mai greu este sa recunoastem cu voce tare, altora, chestiile care ne framanta si care noua ni se par… sa zicem „rusinoase”.

Da, am recunoscut multor oameni apropiati mie chestii pe care le tin in mine de multa vreme, mi-am recunoscut mie anumite lucruri si am invatat multe despre mine in ultima luna (aproximativ) iar asta ma ajuta enorm…

Am recunoscut ca inca nu am trecut pestr amintirea unei anumite persoane, dar ca imi doresc sa o fac, vreau sa il „ucid’… Recunosc ca, in mod indirect, amintirea lui a ranit niste oameni in ultima vreme, inclusiv pe mine. Recunosc ca din cauza asta nu am dormit bine de multe ori si multe din zilele mele au fost gri. Recunosc ca tot datorita acestor sentimente m-am cufundat fie in invatat, fie in munca, ceea ce nu a fost complet „daunator” mie…

Recunosc ca sunt ghidata de „sclipire” in prima parte a unei relatii, mai ales cand cunosc pe cineva nou (de sex masculin). Si sunt constienta ca acea sclipire nu rezista in timp, este doar atractia de inceput, entuziasmul. Asta incerc sa fac acum… nu mai simt acea sclipire, nu cred ca o voi mai simti vreodata, dar tocmai asta ma impinge sa fiu mai rationala si sa ma gandesc un pic mai mult la mine si la ce imi trebuie…

Imi trebuie in primul rand liniste… liniste si niste brate care sa ma poata tina si atunci cand vreau sa fug.

Dupa cum am recunoscut astazi cuiva, cand nu sunt in apele mele sunt de neimpacat… nimeni si mai nimic nu imi intra in voie, simt nevoia sa fiu singura, sa imi ling ranile, iar daca cineva intervine sunt destul de violenta, exact ca o pisica atunci cand scuipa si zgaraie… Stiu, nu este frumos din partea mea, dar este ceva ce a intrat in reflex, trebuie doar sa fie cineva care sa stie cum sa „abordeze” problema…

Este greu sa recunosti ca ai gresit fata de un prieten, este greu sa recunosti ca ai pierdut inca un prieten, dar cu toate astea, este mai greu sa vezi ca nu poti castiga unii noi…

Este greu sa simti o lupta in tine intre bine si rau, intre rational si sentimental, intre vechi si nou, intre prezent si trecut…

Unspoken

Aseara am fost intr-un club cu niste prietene, numai fete si am ajuns sa imi recunosc ceva ce refuzam sa recunosc…

Ma apropii din ce in ce mai mult de relatia pe care mi-o doresc cu cineva si asta nu pentru ca am gasit persoana perfecta ci pentru ca incep sa ma cunosc din ce in ce mai mult, incep sa realizez ceea ce vreau sa insemne o relatie, sa stiu din ce in ce mai bine ce imi doresc. Postul asta este menit sa spuna cu „voce tare” ceea ce toti stim, dar dintr-un motiv sau altul refuzam sa recunoastem, este ca un fel de „rusine”.

Ieri eram cu prietenele mele si stabileam intalnirea cand o alta colega de-a noastra a venit la noi sa ne intrebe unde mergem. Din cate am inteles de la prietenele mele, fata are o relatie cu un tip cam posesiv, care nu o lasa sa iasa nicaieri singura… ma rog nu ma bag la asta. Vreau doar sa comentez replica ei: „Eh, pai voi astea fara prieten nu intelegeti cum este…”. Si mie imi venea sa ii zic: „Sa mori tu ca nu stiu.” Ma rog, mi s-a parut aiurea comentariul ei mai ales ca daca nu am prieten acum nu inseamna ca nu am avut niciodata.

Si de la asta am ajuns aseara sa recunosc un adevar care pentru majoritatea lumii este „rusinos”. Da, este normal ca toti ne dorim sa ne simtim doriti de persoanele de sex opus, este ceva dat de la natura. Pe de alta parte, este normal sa normal sa ne dorim o relatie stabila, perpetuarea speciei, bla bla… Si oare cum se impaca aceste doua chestii?

Ei bine, am o colega pe care o invidiez in sensul bun al cuvantului pentru relatia pe care o are cu prietenul ei si care dureaza de ceva vreme deja. Fiecare se simte bine cu prietenii lui, impreuna se distreaza, toate vacantele sunt planuite cu o groaza de prieteni, etc. Fata il suna pe la 2-3 dupa-masa sa il intrebe daca s-a trezit si unde a fost aseara. Este o siguranta intre ei de invidiat.

Ceva de genul imi doresc si eu, sa fim doua persoane care sunt un intreg pur si simplu prin sentimentul care le leaga si care nu sunt mereu impreuna, fiecare are „intimitatea” lui, „libertatea” lui. Sa fim fiecare in cate un club cu prietenii/prietenele, sa ne simtim admirati de diverse persoane de sex opus, sa admiram si noi unele persoane de sex opus, sa le admiram ca si cum ne-am uita la un „exponat” de muzeu. Dar, cu toate acestea, sa stiu ca undeva in lumea asta, nu neaparat langa mine fizic, este el, persoana care poate este tot intr-un club, dar care cu siguranta se gandeste la mine.

Siguranta… Acesta este cuvantul cheie… Sa fim siguri de celalalt, sa simtim ca suntem iubiti si ca putem iubi in mod liber, dar cu toate acestea sa nu ne pierdem libertatea, sa ne simtim bine in pielea noastra.