Eu si lumea
O prietena mi-a zis in treacat ca ar trebui sa ma impac cu anumite persoane, sa ma impac cu lumea… Oare chiar m-am certat cu lumea? Si daca da, de ce?
Ceva ma nemultumeste, ceva lipseste, ceva nu este in regula… ce anume? Habar n-am si nu stiu daca voi afla vreodata… vreau doar sa treaca…
Nu cred ca este doar impresia mea, dar in ultima vreme vad cum multe persoane pe care le consider foarte apropiate, din cercul meu de prieteni buni, fac diverse gafe, ma ranesc, ma dezamagesc, iar asta doare cel mai tare.
Am constatat ca mare parte din neplacerile mele provin din faptul ca ma astept la prea mult de la cei la care tin. Ii evaluez corect, dar intotdeauna ma astept sa avanseze, sa evolueze, sa fie fericiti… asa cum cineva mi-a zis odata, uneori ii imping prea mult de la spate. Cand nu se intampla asa sunt dezamagita si ma doare foarte tare…
Pe de alta parte, nu mai am deloc incredere in mine, am ajuns sa ma simt singura ca pe vremea liceului… Simt un nod in gat, umezeala ochilor… nu mai vreau.
Nu mai reusesc sa comunic cu nimeni, simt ca nimeni nu intelege, ma simt inchisa….
Imi lipsesc discutiile lungi, despre orice si despre nimic, despre tot si despre viata.
Vad in jurul meu cum relatii lungi, de ani buni, aproape in pragul casatoriei, se destrama. De ce?! Oare atata timp a durat pana sa iti dai seama ca ai gresit calea? Nu imi vine sa cred, nu mi se pare ok… Si ce faci atunci?
La fel cum zice un prieten, fericirea este greu de obtinut, poate mai greu decat sanatatea…
Totul este mult prea trist, poate ca sunt doar eu in razboi cu lumea…cum cad la pace?!
Fairytale…
Years ago, when I was younger,
I kinda liked a girl I knew.
She was mine, and we were sweethearts
That was then, but then it’s true
I’m in love with a fairytale,
even though it hurts
‘Cause I don’t care if I lose my mind
I’m already cursed.
Everyday we started fighting,
ever night we fell in ove
No one else could make me sadder,
but no one else could lift me high above
I don’t know what I was doing,
when suddenly, we fell apart
Nowadays, I cannot find her
But when I do, we’l get a bran new start
I’m in loce with a fairytale,
even though it hurts
‘Cause I don’t care if I lose my mind
I’m already cursed
She’s a fairytale
Yeah…
Even though it hurts
‘Cause I don’t care if i lose my mind
I’m already cursed…
Alexander Rybak – Fairytale
Add New Post
Hello
Hello
Hello
Waking up at the start of the end of the world,
But it’s feeling just like every other morning before,
Now I wonder what my life is going to mean if it’s gone,
The cars are moving like a half a mile an hour
And I started staring at the passengers who’re waving goodbye
Can you tell me what was ever really special about me all this time?
I believe the world is burning to the ground
Oh well I guess we’re gonna find out
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Well I believe it all is coming to an end
Oh well, I guess, we’re gonna pretend,
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
I think it turned ten o’clock but I don’t really know
And I can’t remember caring for an hour or so
Started crying and I couldn’t stop myself
I started running but there’s no where to run to
I sat down on the street took a look at myself
Said where you going man you know the world is headed for hell
Say your goodbyes if you’ve got someone you can say goodbye to
I believe the world is burning to the ground
Oh well I guess we’re gonna find out
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Well I, believe, it all, is coming to an end
Oh well, I guess, we’re gonna pretend,
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
It’s gone, gone, baby, it’s all gone
There is no one on the corner and there’s no one at home
It was cool cool, it was just all cool
Now it’s over for me and it’s over for you
Well it’s gone, gone, baby, it’s all gone
There is no one on the corner and there’s no one at home
Well it was cool cool, it was just all cool
Now it’s over for me and it’s over for you
I believe the world is burning to the ground
Oh well I guess we’re gonna find out
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Well I, believe, it all, is coming to an end
Oh well, I guess, we’re gonna pretend,
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Let’s see how far we’ve come
Ganduri de mai
Acest post este in draft in panoul meu de control de anul trecut, de mult prea mult timp. Este timpul sa il scot la lumina “cititorilor”.
De ce avem nevoia de confirmare? De ce ne uitam in jurul nostru si ne simtim nesiguri daca vedem ca suntem singura persoana care face/gandeste/simte un anumit lucru? De ce trebuie sa imi confirme el/ea ca ma iubeste? De ce nu se poate sa simtim noi asta, fara cuvinte, doar din priviri?
In ultima vreme dorinta mea de mai mult se simte din ce in ce mai pregnanta. Vreau sa stiu mai mult, sa citesc mai mult, sa invat mai mult, vreau totul mai mult… Si cu toate astea, simt ca multe lucruri nu sunt in regula. Imi doresc atat de mult ca oamenii la care tin, pe care ii iubesc sa fie sanatosi si fericiti si ma scoate din sarite faptul ca nu sta in puterea mea acest lucru.
Ceea ce ma supara si mai mult este ca, fara sa vreau si fara sa stiu, chiar si eu cauzez suparari, tristeti oamenilor dragi mie. Oare de ce se intampla asa? De ce nu putem controla toate variabilele astea? De ce dorintele noastre cele mai arzatoare nu se pot indeplini? Mai ales cele care sunt de bine … de fericire…
In ultimele doua saptamani am fost extenuata din cauza muncii, am incercat sa rezolv toate sarcinile care mi s-au acordat si, spre bucuria mea, chiar am reusit destul de bine. Dar asta nu este de ajuns… mereu vrem/vreau mai mult. Cursurile pe care le-am aprofundat la masterul de comunicare m-au ajutat destul de mult si mi-au mai deschis putin ochii, cred ca materiile exacte suprima oarecum sentimentele si comunicarea dintre oameni, capacitatea de comunicare interumana.
Am multe sentimente contradictorii in acest moment, de fericire, de tristete, de amintiri, totul este un amalgam. Am recuperat asta seara cateva episoade din serialul Anatomia lui Grey care in ultima vreme s-a deprimat destul de mult… poate din cauza asta ma simt si eu putin mai deprimata acum…
La fel ca in ultimele mele blogposturi de pana acum, nu mai am coerenta, nu mai pot exprima ideile si sentimentele mele concret, poate tocmai d-aia este un amalgam in mintea mea, poate tocmai d-aia nu mai scriu asa de des pe paginile astea….
In orice caz, oricat de mult m-ar enerva trezitul din somn, imi place sa aud “Te iubesc!” in somn, in miezul noptii….
Long time no post
Stiu…stiu… nu am mai scris de o groaza de timp…nu am avut inspiratia necesara, energia necesara sau fortele necesare pentru a ma aduna si a scrie. Oricum, coerenta imi lipseste cu desavarsire. Nu cred ca stiu inca despre ce vreau sa vorbesc aici…
As vrea totusi sa va urez un Paste Fericit pe care sa il petreceti langa persoanele la care tineti si care va iubesc. Pentru cei care lucreaza, va urez si un weekend prelungit placut 
Sper ca in curand sa imi pot pune gandurile in ordine si sa pot scrie liber…
O nenorocire…
… nu vine NICIODATA singura… si crezi ca gata, s-a terminat… de bine, de rau, intr-un fel sau altul, mai bine sau mai rau, cum iti doreai sau nu chiar… nenorocirea s-a incheiat… simti soarele care se apropie dupa furtuna…
Da, este un blogspot de oftica, de suparare, de tristete…
Pe naiba!!! … totul se spulbera, totul se agita, norii apar din senin, nu stii ce s-a intamplat, nu ai umbrela, nu stii unde sa fugi. Si roata se inverseaza, tu devii din sprijinit sprijin sau invers… De ce trebuie sa fie mereu asa? Prefer sa nu mai fiu sprijinul nimanui decat sa fiu pentru asa ceva. De ce soarta/viata/s.a.m.d este atat de nedreapta? Cand rasare Soarele DEFINITIV pe strada mea? Cand o sa ma aflu in ziua polara? Ca acum nu ma simt decat sub auspiciul noptii polare… Sunt chestii care nu depind de mine, nu depind de nimeni, dar se intampla… Credeti ca exista karma? Credeti ca avem o predispozitie pentru atragerea necazurilor? Credeti ca problemele se perpetueaza, ca intr-un sac fara fund?
VREAU SA FIE BINE…Stie cineva si CUM?
Ca un burete
De la o vreme incoace am o energie deosebita in mine, o energie care ma impinge sa citesc mai mult, sa stiu mai mult, sa invat mai mult. Nu stiu exact de ce s-a provocat starea asta a mea, dar stiu ca as vrea sa aiba ziua 25 de ore pentru a folosi ora in plus pentru a citi. Ce anume? Orice, de la belestristica pana la fiscalitate, ceea ce constituie activitatea mea la birou.
Ieri m-am intalnit cu o veche cunosinta de a mea, pot spune un prieten care m-a ajutat cu multe chestii si pe care il consider un om deosebit, un om care pot spune ca m-ar putea ajuta neconditionat desi nu ne stim de o viata si nici nu avem vreo legatura de sange intre noi. Rareori mai intalnesti astfel de oameni care sa te ajute fara a-ti cere nimic in schimb, oameni care se gandesc cum sa reuseasca, cum sa se autodepaseasca.
Si prietenul asta al meu, sa ii spunem M. mi-a dat o idee buna de doctorat si s-a oferit sa ma ajute oarecum. Un doctorat care sa ma readuca pe directia mea initiala, adica latura economica. Sa nu uitam ca acum fac un master pe comunicare si relatii publice, care nu este prea aproape de domeniul meu de activitate.
Trebuie sa ma interesez daca se poate sa incep doctoratul in acelasi timp cu derularea masterului si daca s-ar putea chiar ca mi-ar placea ideea sa il incep in toamna. De ce? De ce vreau mereu mai mult pe domeniul asta? De ce vreau mereu sa stiu mai mult, mai bine? …. hmm…n-as putea spune, sa zicem ca ma simt ca un “burete” unul care absoarbe tot mai multa informatie si nu se mai satura. Repet, mi-ar placea ca ziua sa aiba mai multe zile?
Sunt nebuna? Poate doar putin dar este atat de bine 
Ma multumeste chestia asta, faptul ca fac ceva pentru mine, pentru cariera mea, pentru binele meu, in ideea ca o sa am candva inspiratia divina si banii necesari pentru a incepe o afacere proprie si personala.
Nu am mai scris de mult timp pe blog si in ultima vreme scriu si mai rar, mai neclar… Sper sa imi revin, am multe de spus dar nu stiu cum sa le spun exact…
In reverse
Pe scurt, este vorba despre o viata traita invers, te nasti batran si intineresti pe masura ce inaintezi in varsta… Oare cum ar fi asta? Cu siguranta ar fi dureros daca te-ai raporta la cei din jurul tau, la familie sau prieteni, cu siguranta ti-ar fi imposibil sa fii fericit intr-o relatie de iubire, dar totusi…cate beneficii ai avea…
Acum ganditi-va cum ar fi daca toate lucrurile s-ar petrece invers… Nu, nu ma refer sa ne intoarcem in timp sau asa ceva, ci pur si simplu, in curgerea normala a lucrurilor.
Am vazut de curand filmul The curios case of Benjamin Button si m-a surprins simplitatea ideii lui. Am mai intalnit ideea asta si prin alte surse dar sa o vad si ecranizata…a avut un alt impact.
Sa incepi o relatie prin a o termina, sa o continui uitand putin cate putin totul despre persoana de langa tine, uitand tot ceea ce initial stiai despre ea pentru ca la sfarsit sa iti continui viata fara a-ti aminti nimic despre cea/cel pe care ai iubit-o/l-ai iubit. Poti spune ca ar fi excelent asa, dar ce faci cu toate amintirile frumoase, superbe pe care ai fi vrut sa le pastrezi pentru vesnicie…
Ce s-ar intampla daca am muri fiind copii? Oare pacatele ne-ar fi iertate? Oare nu ar mai exista Iad? Oare Raiul ar fi doar o mare “gradinita” pentru copiii care s-ar duce acolo?
Da, stiu ca este SF sau, ma rog, o parabola a lumii actuale, dar ideea este extrem de interesanta…
Si totusi, cum ar fi daca ar fi?
Crash…boom…bang
Do you beLIEve in somethig?… It’s a lie…
Stiti sentimentul de prabusire, de cadere in gol? Stiti sentimentul de a “va cadea cerul in cap”? Si va place?
Asa credeam si eu…
Ei bine, eu nu l-am mai simtit de mult timp, dar saptamana trecuta am avut “fericita” ocazie sa il simt… iar.
Se intampla ceva cu o persoana draga, o cearta, un comportament ciudat, o decizie luata… Incerci sa eviti realitatea, incerci sa ii gasesti scuze, incerci sa eviti tocmai ceea ce te-ar durea enorm. Faci scenarii, gasesti tot felul de argumente, scuze mai mult sau mai putin adevarate doar pentru a-l salva… Hm, de fapt nu pe el incerci sa il salvezi, ci incerci sa salvezi imaginea lui din mintea/sufletul tau. Incerci cu disperare sa aperi piedestalul pe care se afla el in mintea/sufletul tau.
Si dupa un timp… te obisnuiesti, esti impacata cu ideea ca de fapt totul s-a intamplat asa cum iti imaginezi tu… Pana la un moment dat… in care afli ceva, se schimba ceva si simti ca “iti pica cerul in cap”.
Si atunci ce faci, “punctul tau de reper” de care ai tinut cu dintii atata timp este facut praf si pulbere, nu il mai poti gasi… De unde se poate cumpara un punct de reper? Aveti idee?
Da, era modelul meu de relatie, de persoana, de iubire, de multe chestii… model pe care l-am pastrat in inima si in minte mult timp, dar am fost dezamagita, s-a dovedit a fi mult mai slab decat il credeam eu… Ma rog, mai slab sau mai puternic, depinde de unde privim problema. Pe scurt, am fost pierduta si dezamagita cateva zile, m-am framantat la gandul asta…
Acum total a trecut… sper ca acel gri a disparut, cu siguranta si albastrul din inima mea a disparut, dar nah… mai bine neutru decat negativ…
Nu stiu daca ati inteles ce vreau sa spun eu aici…
Pe scurt, aveti grija pe cine luati ca model, pe cine ridicati pe piedestal, pe cine alegeti sa nu uitati… este posibil ca el/ea nici macar sa nu se fi gandit la voi in tot timpul ala, este posibil ca totul sa fi fost doar o iluzie frumoasa a unei minti plina de vise si sperante…
Nu, nu am ramas singura, el este langa mine si ma iubeste… Cu toate astea, ceea ce am scris mai sus s-a intamplat si simteam nevoia de mult timp sa scriu, dar nu am gasit minutele necesare pentru a ma reculege…
Waiting…
I paved paradise…
“They paved paradise and put up a parkin’ lot
With a pink hotel, a boutique, and a swingin’ hot spot
Don’t it always seem to go
That you don’t know what you got till it’s gone
They paved paradise and put up a parkin’ lot”
(Counting Crows – Big yellow taxi)
Sufletul fiecaruia dintre noi este un mic paradis. De ce? Pentru ca fiecare simte orice (face orice) in sufletul tau, pentru ca atunci cand ne regasim dupa o lunga perioada de timp totul este ca in paradis. Cu toate astea, este atat de greu sa fim in paradis, sa simtim exact ceea ce vrem, sa ne simtim in largul nostru, uneori este atat de greu… sa fim fericiti doar prin noi insine…
Si atunci ne creste o “cochilie”, o “carapace”, ne inchidem drumurile spre suflet, punem lacat si aruncam cheia…sau, mai trist decat atat, ne reprimam sentimentele, incercam sa ne schimbam, incercam sa gasit fericirea prin alte mijloace… dar stiti ceva? Nu se poate… nu se poate inlocui fericirea obtinuta din dragoste cu fericirea obtinuta de la prieteni sau copii. Asta incep eu sa inteleg acum, fericirea obtinuta de la un iubit/iubita nu poate fi inlocuita cu nimic…
Recunosc ca am avut si eu o perioada in care nu am putut, a m refuzat, am fugit de sentimente, am vrut sa ma ascund, am vrut sa nu mai aud de nimeni si de nimic… am vrut sa nu mai simt. Inca ma mai lupt cu tendinta asta, inca ma mai lupt contra instinctului de a nu ma lasa dusa de valul sentimentelor.
De cand ma stiu mi-a placut sa am ceea ce imi doresc, dar nah… cui nu ii place asta, pana la urma? Imi amintesc ca vroiam sa ies afara si bunica mea nu ma lasa uneori, mai tarziu imi spunea ca pot iesi. Nu mai ieseam, daca nu ma lasa de prima oara eu nu mai ieseam desi imi doream la fel de mult acest lucru si mai tarziu…
De ce? Nu stiu, inexplicabil pentru mine pana in prezent. Din pacate si acum am relativ aceleasi “tendinte”, daca nu obtin ce imi doresc atunci cand imi doresc, mai tarziu parca refuz… Dovada de imaturitate? Poate… Desi cred ca este vorba de altceva… Am impresia ca primesc mai tarziu ceea ce imi doresc doar din mila, iar mila nu imi place deloc.
Ce vreau eu sa spun, de fapt? Sa va urmati dorintele, sa rupeti barierele, sa continuati visele, sa visati mereu… sa nu va faceti o cochilie din care sa nu mai iesiti si in care sa nu poata intra nimeni…
